Constantin T. Ciubotaru - Proză:

PROZĂ SCURTĂ:

Înapoi la începutul paginii || Înapoi la pagina personală

Şi nu ne duce pre noi în ispită…

Eram furios pe mine. M-am lăsat ispitit de vinul răcoros, un vin foarte plăcut, ca răsuflarea brizei şi roua dimineţii, un vin care te păcăleşte şi nu-i simţi tăria decît prea tîrziu. „...Hai, că mai merge un pahar, hai încă unul şi-ncă unul...” Căldura moleşitoare de august n-a făcut decît să termine ce-a început vinul. Adormisem cu capul pe masă... Eu, ditamai profesorul respectabil, adormisem cu capul pe masă ca un beţiv ordinar... Cred că ceilalţi profesori cu care am venit în satul ăsta uitat de lume, la inaugurarea unui cenaclu literar, au rîs de s-au stricat văzîndu-mă aşa. ...Sau poate şi pe ei i-a furat plăcerea vinului şi... Mă rog, trec eu şi peste asta, dar uite că toţi au plecat şi pe mine m-au uitat aici...

Mă uit în jurul meu: pe masa întinsă zac resturi de mîncare şi vin din belşug, iar în capul mesei, sforăie autoritar dom’ Nelu, gazda noastră. Mă ridic încet şi mă duc să-l trezesc pe dom’ Nelu, poate găseşte o soluţie să ajung acasă, în oraşul meu. Sau..., n-ar fi mai bine să iau trenul? Aiurea, mai am tren de-abia mîine dimineaţă, şi parcă n-aş vrea să rămîn peste noapte aici, prea e ispititor vinul ăsta...

Îl zgîlţîi zdravăn de umeri pe dom’ Nelu, dar degeaba. Într-un tîrziu, dom’ Nelu deschide o juma de ochi, şi privind ca prin ceaţă pe lîngă mine, începe să bîguie ceva neinteligibil.

- Io-s, dom’ Nelu, io, Costică de la Roşiori, ţip disperat la urechea lui. Mi-ai făcut-o cu vinul ăsta, şi-am rămas singur aici; ceilalţi au plecat şi au uitat să mă ia şi pe mine. Ia zi, eu cum ajung acasă?

Dom’ Nelu parcă se trezeşte un pic din mahmureală, dar tot nu poate să deschidă şi celălalt ochi. Bălăbănindu-se uşor pe scaun, se întoarce cu spatele la mineşi începe să vorbeasă de unul singur.

- ...Vai, să poate?... Păi cum nea Costică, las că... Ăăăă, cu maşina eu te duc. Dom’ Nelu se foieşte în scaun, apoi continuă. ...Tu numa’ să-mi dai direcţie...

E clar, dacă se urcă la volan dom’ Nelu intrăm în alte belele. Mai bine ies la o nesperată ocazie. Mă întrebam de ce circulă aşa de puţine maşini între Piteşti şi Roşiori, dar văzând găurile din asfalt, îţi dai seama că-ţi trebuie un curaj nebun să faci slalom printre ele...

…Am ieşit la şoseaua care urca pieptiş un deal, după ce făcea o serpentină cam bruscă peste un pârâu mocirlos. De sus puteam privi maşinile care sforăiau urcând, puteam vedea dacă au vreun loc liber, ca să nu fac degeaba semnul autostopistului. Dar maşinile întîrziau să apară. Liniştea asta începe să mă calce pe nervi.

Într-un tîrziu, se aude motorul unei maşini. Mă frec la ochi, mai că nu-mi vine să cred. Privesc în zare. Nu, nu-i un miraj, o Dacie portocalie se vede între dealuri. Pe măsură ce se apropie, speranţele mele într-un miracol se năruiesc. În maşină sunt patru bărboşi, iar pe locul al cincilea erau bagaje, aşa că am lăsat moale mâna în jos şi m-am reaşezat pe buza şanţului cu ziarul pe care-l răsfoiam de vreo oră. Dacia opreşte în dreptul meu. Ridic curios privirea. Bărbosul de la volan scoate capul pe geam spre mine:

- Vă putem duce până la Balaci, mi se adresează bărbosul, cu o voce puternică. E mai aproape de gară ca de aici. Eu sunt stareţ la mănăstirea de acolo. Avea o voce caldă, mie mi se părea că seamănă cu Sadoveanu, exact aşa-mi închipuiam că trebuie să vorbească un duhovnic.

Ridic din umeri. Nu cred că am de ales, deja înserarea începe să ne împresoare. Părintele stareţ care era la volan coboară şi mută plasele în portbagaj. Mă urc cu greu în maşină, încercînd să ocup cît mai puşin spaţiu. Mă uit la cei patru bărboşi, ei se uită la mine. Tăcem cu toţii.

- V-am văzut la urcare, sparge liniştea penibilă părintele stareţ, pornind motorul. Mi s-a părut că daţi disperat din mâini, că râdeţi cu gura până la urechi... Sau v-aţi luat canon de tăcere văzându-mi mutra…

Eu, neştiind ce să spun, prefer să tac. N-am prea avut de-aface cu feţe bisericeşti, şi în nici-un caz cu patru de-odată. Mi-e teamă să nu fac vre-o gafă, să nu spun fără să-mi dau seama vre-o prostie şi să mă dea jos din maşină în mijlocul pustiei. Privesc contrariat la pălăriile negre imense ale preoţilor, încercînd să găsesc un subiect de discuţie. Oare de ce nu le-or da jos din cap; pe căldura asta e un chin să porţi pălărie.

- N-am mai văzut asemenea pălării, zic timid. Nu ştiam că preoţii poartă asemenea pălării... Par mai potrivite pentru un bulibaşă decît pentru un preot.

Părintele stareţ probabil că a vrut să spună ceva şi frânează brusc. Eu dau cu capul în coastele lui. El izbucneşte în râs. Îşi dă pălăria jos şi-o priveşte cu o uşoară nostalgie. Îşi şterge transpiraţia de pe frunte, apoi îşi pune pălăria înapoi pe cap.

- Pălăriile astea..., ei, le-am adus din Israel..., zice bărbosul de la volan. Le povesteam despre pelerinajul de la Ierusalim cu care Dumnezeau a avut bunăvoinţa să mă fericească… Am atâtea impresii, atâtea aş dori să mărturisesc… Râdeau pentru că le-am povestit cum m-am rătăcit în Ierusalim şi fără să-mi dau seama, în mulţimea celor de pe stradă am strigat: ”Pe unde mama draa…gostei s-o iau ca să ajung la autogară?” Un muncitor cu zâmbetul pe buze a spus în cea mai neaoşă limbă română: „La dreapta, părinţele, după primul semafor!” Am suit pe Golgota şi mă uitam la mulţi dintre cei care erau lângă mine. Vorbeau, mestecau gumă, beau răcoritoare… Am auzit sirene, fluiere ale poliţiţtilor. Ghidul ne-a spus că iar a avut loc un atac sinucigaş, iar au murit oameni nevinovaţi. Majoritatea vizitatorilor s-au grăbit spre maşini. Am ajuns la temniţa unde a fost închis Isus. Era spre seară, ploua puternic. L-am întrebat pe părintele ghid dacă s-ar putea să rămân toată noaptea acolo, să mă rog. A zâmbit blând, zicând că mulţi ar fi vrut să facă acest lucru, dar că nu prea reuşeau. Soseau perelini de pretutindeni. La orice oră din zi sau noapte puteau vizita… Cum atunci nu era nimeni am rămas să mă rog. Mi-este aşa de greu să vă spun prin ce momente am trecut… Doream să mă umilesc, să mă pocăiesc, să stau şi eu într-o temniţă, să mă rog pentru păcatele ştiute şi neştiute, ale mele, ale celorlalţi… Mă întrebam la ce s-o fi gândit Mântuitorul, ce aş putea face eu… Mi-a trecut prin minte o frântură din Tatăl nostru: ”Şi nu ne duce pe noi în ispită”… Am auzit vorbe, venea un grup de perelini.

Eu încep să le povestesc cum am rămas înţepenit în pustietatea asta, cum au uitat ceilalţi profesori să mă ia cu ei. Apoi am început să le vorbesc despre timida efervescenţă literară pe care cu onor încercam şi eu după puterile mele să o dezvolt. Timpul a trecut pe nesimţite.

Am ajuns la Balaci. Dacia portocalie a luat-o pe un drum lăturalnic, oprindu-se la o mică mănăstire. Am coborît cu toţii din maşină, dezmorţindu-ne picioarele. Părintele stareţ ne-a poftit la o masă, sub un copac. Avea un fel de a relata în care ironia şi autoironia se împleteau cu informaţia doctă, dar şi cu asociaţii care te uimeau prin originalitate. În timp ce ni se dezvăluia, la masă veneau călugări, cereau sfat, îl primeau, Părintele stareţ revenea la impresiile care l-au marcat:

- M-am întrebat mereu: Oare la ce se gândea Mântuitorul pe când era în temniţă?

- Părinte, zic şi simt că mă bâlbâi la privirile uşor mustrătoare ale celor trei preoţi care-i sorbeau, ca şi mine cuvintele, Părinte, cred că ar trebui să scrieţi aceste impresii…

- Poate că-mi va fi dat şi acest canon…

- Eu cred că şi o cameră luminoasă şi o întreagă lume poate fi, sau este pentru mulţi o temniţă…

- Cine ştie de ce temniţă are parte fiecare, zice Părintele stareţ şi pleacă fiind chemat cu treburi. Se opreşte o clipă şi se întoarce spre mine.

- ...Dacă nu vă grăbiţi, vă duc eu la Roşiori, dar nu ştiu exact cînd o să plec...

Le spun celor rămaşi cum de am ajuns să fiu luat de ei în maşină. Le cer sfatul. Cel mai bătrân zice:

- O veste crezută de noi rea poate face uneori mult bine dacă-i aflată la timp…

Părintele stareţ se întoarce grăbit.

- Fratele Andrei pleacă cu treburi la oraş, şi vă poate duce pînă la Roşiori. Eu mai am ceva de rezolvat pe aici. Apoi, Părintele stareţ pleacă la fel de grăbit.

- Mi-ar face mare plăcere să mai stau de vorbă cu dumneavoastră, le zic.

- Şi nouă. Părintele stareţ ne-a promis că ne întoarce vizita…

Aş mai fi stat cu mare plăcere, dar totuşi, nevasta şi copiii mă aşteaptă acasă; probabil că deja au început să-şi facă griji... Mi-am luat la revedere, şimţeam că au de vorbit între ei şi nu voiam să-i oblig să stea pe lângă mine.

A doua zi, mă grăbeam să dau ochii cu „prietenii” mei, cei care uitaseră să mă aducă acasă. Trebuia să mergem la o lansare de carte a unui confrate, şi fusesem ameninţat cu un vin şi mai răcoros decît cel de ieri. Trecând prin dreptul poliţiei am văzut o Dacie portocalie, cu botul uşor turtit, cu vopseaua sărită. Întreb pe poliţistul care se străduia să alunge câţiva curioşi

- E a stareţului de la Balaci, întreb eu cu teamă?

- Da... Azinoapte era cu alţi preoţi în maşină şi au dat peste un cetăţean, mă lămureşte un subofiţer care mă cunoştea. Accident mortal…

- Temniţa să-l înghită,strigă o mahalagioaică în gumari şi halat, că popii ăştia …

- …Unii zic de victimă că s-ar fi aruncat ea în faţa maşinii. Alţii spun că era deja pe şosea continuă subofiţerul, dar femeia a început să strige:

-Popi asasini, las că-i ştiu eu! Vedea-i-aş în temniţăăă…

Ţignalul strident şi bastonul îndreptat spre curioşi a oprit vorbele femeii şi eu am plecat grăbit spre lansare. M-am oprit brusc în mijlocul drumului şi am renunţat să mai merg la lansare. Cine ştie la ce m-o ispiti vinul promis?... M-am întors spre casă, gândindu-mă la vorbele Părintelui stareţ : ”Şi nu ne duce pre noi în ispită”…

Sfîrşit

Înapoi la începutul paginii

Foca

Muzica a primit comanda să cânte marş : Cei proaspăt căsătoriţi plecau peste mări şi ţări. Nuntaşii se priveau cumva nedumeriţi. Au înţeles că trebuie să calce obiceiul, să se facă strigările mai repede, că mireasa ,fata sefului de poliţie din sat trebuia să plece, dar de ce nu mai venea nimic de băut? Nici să se ducă aşa devreme acasă nu le venea: De abia trecuse de miezul nopţii, iar sfertul de vin la o persoană …

-Hei, socrule mare, la această nuntă nu mai bea nimeni ? Marşul care nu se mai termină, deşi maşina cu fericiţii a plecat, e cumva pentru noi, cum se vorbeşte în şoaptă ? Cum adică să ne simţim, şefule ? Obiceiul străbun , la noi , este un kil de persoană, sau dumneata ,care bei trei la fiecare nuntă, vrei să-l calci, ha ?

În sala Căminului Cultural erau peste o sută şi ceva de perechi, plus o masă de câteva zeci cu tineret .Toate privirile s-au întors spre cea căreia i se spunea Foca,. Brunetă ,cu cei mai frumoşi ochi verzi, doriţi de flăcăii din şapte sate, viespoasă, focoasă, după spusa consătenilor şi lauda mai în surdină a bărbaţilor care erau invidiaţi pentru succesul la femei Era poreclită Foca pentru că ,se zicea că era focoasă..Avea o limbă afurisit de ascuţită şi replicile ei circulau multă vreme, delectând sătenii prin savoarea lor…

-Zic să mergem acasă, mâine avem de lucru, aruncă slugarnic viceprimarul. Ba, acesta, probabil înţes cu muzicanţii, făcu un gest şi aceştia iar cântară marşul .Foca ieşi de la masă, se urcă pe scenă :

-Gingişeilor, balaoacheşilor ,socru mare v-a dat comanda ? Zi, nea Bidirică !

-Şi el…

-Ce-i aici, întrebă Şeful de post ,pus la patru ace ,până acu, care-şi scosese cravata ţipător de roşie, se descheie la cămaşă şi la vestă.

-Asta întrebam şi eu. Plătirăm ca pentru nuntă, primirăm băutură ca la parastas !

-Focă-Focuţă, hai acasă, avem noi vin destul, şi-apoi n-ai zis tu că vinu-i o poşircă ? Nu i l-ai dat lui Moisa, nebunul ?

-Zis, dragă, dar nu-i vorba numai de mine ,de oameni mi-i, că veneticul acesta a fost plecat ani buni din sat şi poate a uitat care-i obiceiul la noi. Ce, parcă la nunta lui Fleancu vinul n-a fost şi mai prost ? A fost, dar l-au pus pe masă. Care a putut, l-a băut, care a vrut, l-a vărsat pe jos, sau l-a dat la alţii, obiceiul, nu ? Dai vinul, şefule, sau banii pentru litrele nebăute ?Le cumpărăm că avem de unde şi te asigur că va fi mai bun...

Lumea a prins a râde, a huidui, a bate din palme şi a striga :

-Brava, Foca ! Să ne dea vinul sau banii ! Bă, faceţi careva lista, poate n-are mărunt şi trecem mâine pe la Post.

Şeful se făcu aproape vânăt la faţă. Furios, zbieră cu o voce subţiată de ciudă :

-Nea Mişule, nenorocitule, cum, n-ai pus tot vinul la mese ?!

Imitându-l, că avea şi acest dar ,Foca strigă, la rândul ei :

-Bă ,nea Bidirică, nenorocitule, ia zi o bătută s-o fac aici, pe scenă, cu socrul mare ! Bătuta, ca la Pojorâta !

-Bă, Nicanore, Mălai-mare ce eşti, ia-ţi femeia de aici şi, ascultă, Mişule, dă la masa lor un kil de vin de la mine , din partea familiei socrului mare, vin de casă, bre, clar ? Iar tu, Focuţo, du-te să ciocneşti cu bărbatu-tău un pahar în cinstea fetei mele şi a ginerelui. Nu vezi că am treabă ? Scuze, dar acum numai de joc n-am chef…

-Păi să-ţi vină, socrule, că mare noroc ai avut cu fata: A dat de un băiat bun .Hei, nea Mişule, ia virează spre scenă două pahare să ciocnesc cu socrul mare, care n-a avut timp s-o facă ,până acum, tot cum e obiceiul, cu nuntaşii. Şi-apoi să ştii că de joc tot nu scapi !

Ciocniră, lumea iar fluieră şi aplaudă, sala vuia.

-Muzica ! O bătută-n doi !

-Nu pot, femeie, eu…

-Ştiu. Nici când m-ai prins la scos cânepa singură, n-ai reuşit să mă pui jos. Mai ai fluierul la tine, să-i chemi pe cei doi subalterni să mă ţină, ca tu să-ţi faci poftele ? Ştii ceva ,şefule ? Mi-a venit poftă să-mi fac EU pofta cu tine, aici, pe scenă…

-Hai, hai, fii femeie cuminte şi du-te la masă…comand o cafea tare. Da, să te trezeşti ? Ei, mă Mălai-mare ,parcă am poruncit ceva : Ia vină de-ţi ia femeia de aici !

-Mălăieţule, bărbăţele, stai unde eşti! Ştii că am de rezolvat o daravelă cu Şefu’. Iar dumneata, domnule Autoritate Comunală, se pare c-ai uitat că dumnealui, cel pe care l-ai obligat să mă ia de bărbat, nu mai este subalternul tău, că de mult te-ar fi pisat şi făcut fărâme, dacă nu l-aş fi rugat să-şi vadă de treabă, Foflenciule !

-Pe cine faci tu ,Foflenci, muiere ?

-Pe tine. Ori nu ştiai că aşa te porecleşte lumea, că porecla a fost şi a tatălui tău, şi el un nevolnic avut, care , tot aşa, a crescut copil făcut de alt bărbat. Crezi că satul nu ştie că altu-i tatăl tău cel natural ? Eu ar fi trebuit să fiu tatăl fetei tale ,zi în faţa satului că nu este aşa .

-Repet, du-te la loc, te iert, eşti băută. Eu sunt Autoritate, da, Şef de Post, uit prostiile zise…

-Tu , poate că le-ai uitat, dar eu 22 de ani n-am putut face asta .N-am uitat că mi-am pierdut cinstea, că Şef fiind şi atunci, nimeni nu mi-a dat dreptate. ..Dar acum se cheamă că avem democraţie, nu ? Ştii ceva, da, am băut un pahar de vin, că bănuiam ce pişoalcă ne vei pune la masă, de aceea am venit cu o sticlă de acasă, dar n-am băut atât de mult ca să pot uita ruşinea făcută. Mi-a venit cheful, acum, cât mai sunt în putere, să-ţi fac Eu felul, aici, ca să mă răcoresc. Acum eu aş putea chema omul meu să te ţină el pe tine, o faci, Nicanore ,Mălăieţule ?

-O fac !

Sala în delir. Nicanor suie treptele spre scenă. Şefu ridică mâna s-o plesnească pe femeie. Ea l-a fentat şi – la rândul ei i-a şters o palmă – care a răsunat ca pocnetul unei împuşcături. Atunci s-a constatat ce linişte era în sală .Apoi au izbucnit spontan aplauze. Foca a făcut reverenţă, ca un sportiv, care şi-a învins adversarul. Numai că acesta, profitând de neatenţia concurentei i-a trântit o scaltoacă după ceafă , care a făcut-o grămadă. Cu o sprinteneală de sălbătăciune Foca s-a ridicat de jos, l-a prins de cingătoare pe bărbatul de peste 70 de kg., l-a ridicat deasupra capului şi l-a trântit cu o bufnitură surdă de podea.

Foca era fată de văduvă, tatăl ei fiind ucis într-o bătaie cu sătenii dintr-o comună învecinată. Săracă, a trebuit de mică să pască vitele celor bogaţi, ca să se întreţină .Şi a mai fost nevoită să înveţe să se apere. A învăţat trânta ciobănească încât la un moment dat nu mai avea concurenţi printre flăcăi. Veneau ciobani de prin satele vecine şi plecau ruşinaţi. Ba, de notorietate a fost povestea cu campionatul raional, unde reprezentantul satului lor a fost învins şi, cum concursul se desfăşura în sala Căminului lor cultural, a cerut să lupte ea cu campionul, pe care l-a dovedit, dar n-a vrut cu nici un chip să meargă la oraş, deşi au încercat destui oameni s-o lămurească de avantajele acestei priceperi. Până să se mărite, dar şi după aceea, la sărbători, când oamenii se înfierbântau după chef ,puneau rămăşag că ea va birui ,rareori era învinsă..

Şeful se ridică greoi, iar întinse mâna s-o pălmuiască, a doua oară fu trântit de podea. .Focuţa îi scoase cureaua, o arătă, cum văzu că fac femeile la streap-tease, fluturând-o pe deasupra capului, apoi îi scoase şi nădragii. Soţul se apropie şi-i smulse din mână.

-Vrei să dau şi cu tine de podea ? Facem spectacol aici ?

-Nu, dar eu cred că-i ajunge. Nu vezi că TOT n-ar mai putea face ceva ?

-Păcat că n-am un fluier : Te-aş fi făcut arbitru. Tu de ce n-ai dat cu el de pământ , ATUNCI ?

-De prost. De frică să nu-l omor, să nu rămâi şi tu văduvă, ca maică-ta, cu copil de crescut…Acum tu vrei să înfunzi puşcăria?

Pe scenă au năvălit rudele lui ,alţi oameni, au obligat-o pe Foca să coboare.

-Degeaba ,oameni buni, degeaba mă obligaţi să-l las cu zile. Jur să-l întâlnesc şi să-l nenorocesc...

-Păi.. până acum de ce n-ai făcut-o , aruncă o ţaţă.

-Pentru că un copil nu trebuie să plătească păcatele părinţilor…Acum că fiică-sa a plecat în lumea mare, este că trebuie să mă răcoresc ?

Eram la masă cu tinerii . Am mers la facultate, apoi am fost repartizat în cealaltă parte a ţării şi am uitat de Foca .Un frate , care locuia la oraşul de care aparţinea comuna natală s-a hotărât să facă nunta fie-si în sat, la Căminul Cultural. Acolo am revăzut-o şi pe lelea Focuţa.. Avea părul complet alb şi raze dese în jurul ochilor, era tot băţoasă, nu mai dansa în rând cu tinerii .Mă temeam că-i maică-sa… Am întrebat-o ce mai face, unde-i este fata…

-Prostia mea, am învăţat-o trânta ,s-a făcut profesoară de trântori şi trântoriţe şi a plecat cu un colorat la dracu’n praznic, undeva-n celălalt capăt al pământului. Îmi dai o sticlă de vin, da’fără să vadă careva.

I-am dat şi l-am întrebat pe un unchi dacă Foca s-a ţinut de cuvânt cu Şeful acela de Post.

-Nicanor, bărbatu-său a murit cam dubios, într-o încăierare cu nişte ţigani, cărora le vânduse o vacă, apoi aceştia i-au luat banii .Foca striga pe toate drumurile că Şefu a pus oamenii să-l omoare. Uitai , Şefu a plecat la spital, după trânta aceea pe scenă, apoi s-a transferat, el ştie unde. Apoi am auzit că a paralizat, Focuţa spune că l-a găsit în Oltenia, că ea l-a dat de câteva ori de pământ.

A doua zi, dimineaţa, fiindcă eram cu toţi fraţii acasă, am hotărât să mergem la cimitir, să aprindem o lumânare la capul celor morţi. Am auzit bocete .Cu noi era o mătuşă, cumnată de-a mamei :

-E Foca. N-ar mai trebui să bea…nu trebuia să-i dai sticla de vin…

Am mers să stau de vorbă cu ea. Era despletită, însângerată .A umplut două pahare, pe unul l-a băut, pe celălalt l-a vărsat pe mormântul soţului :

-Bea bărbate ,bea, zise şi se izbi cu capul de monumentul de marmură pe care i-l făcuse soţului. Bea, repetă şi iar se lovi. Din obraz îi curgea picături de sânge. Că pe nenorocitul care te-a băgat în pământ l-a iertat Dumnezeu, pe mine, nu ! Degeaba am dat găină neagră la baba Suzana, degeaba m-a descântat, o mincinoasă : Azi se împlinesc nouă ani de când te-ai dus…Ziceau că vin după tine la trei, apoi la şase, apoi la nouă ani…De ce mai trăiesc eu, omule, de cee ?

Se mai lovi odată ,apoi se prăbuşi icnind.

-Doamne, dă-mi putere să aprind lumânare, să mor cu lumină, Doamne, nu mă pedepsi, că toată viaţa mea numai pedeapsă a fost…

M-am apropiat, i-am aprins lumânarea ,i-am pus-o în mână. Mi s-a părut sau poate mi-a zâmbit, poate a spus „Mor cu lumină, Doamne, mulţumescu-ţi, ştiu că-s nevinovată”…

-Dumnezeu s-o ierte, zise mătuşa. Ţine-i, nepoate lumânarea până găsesc un căruţ, s-o ducem acasă. Dă-mi şi o hârtie de cinci lei. Filoti, vecinul, nu-mi mai dă căruţul pe datorie…

Sfîrşit

Înapoi la începutul paginii

INVITAŢIE DE MOARTE

Mi-am făcut porţi zdravene, de metal. Doi metri înălţime.” Dai cu tunul în ele. Ca la puşcărie,” au fost cele mai repetate constatări .

Am visat că visez. In unul dintre cele două vise se făcea că auzeam soneria de la poartă. Râdeam aşa de tare că mă trezeam în celălalt vis. Şi gândeam:” De când mă bate nevastă-mea la cap să ne punem o sonerie.” Râdeam pentru că se făcea că am trezit-o să se ducă la poartă, să vadă cine sună.

-Unde, omule ?!

-La poartă, dragă. Sună soneria din primul meu vis. Eu aud. E cineva acolo !

-Cum să nu auzi, se enervă consoarta; Câinii vecinilor latră de cred că se aude la Paris…

-Poate …Ai uitat că locuim în cartierul Piciorul Parisului ?

-Zic să te culci, să-ţi continui visul… Bine că măcar acolo ai pus soneria atât de necesară.

Încercând să dorm am visat că aud iar câinii vecinilor, că cineva striga la poartă. Am mers, să văd dacă nu mă înşel. Nu. Era factorul.

-Ce-i, nea Petrică ?

-Nu ştiu. Trebuie să semnaţi de primire. Aveţi buletinul la dv. Sau îi ştiţi seria şi numărul ? dacă nu, nu-i nimic, îl iau de pe talonul de pensie…

Factorul mi-a întins un registru. Am semnat.

-Un pahar, întreb.

-N-ar strica. Mi-am cam terminat tura…ştiam că n-o să uitaţi „obiceiul casei”. Cine v-a mai murit ? De mult n-am mai dus la oameni INVITAŢII DE MOARTE, zise şi dădu paharul de vin peste cap.

I l-am umplut. Priveam „docomentul”. Avea chenar negru, dar, ceea ce mă frapa, la acest ferpar era scrisul : Cu tuş violet.

-Noi zicem că-i scris cu lulache, opină factorul. O fi de moarte imediată, sau de comemorare ? Acum, că ne-am europizat, chemăm la parastas cu invitaţii ? Noroc !

-Să fie, răspund aproape automat.

Nea Pet6rică vede că-mi tremură mâna pe carton.

-O citesc eu, dom-profesor ! Deci, pe prima faţă scrie cu litere mari, violete, liliachii , lulache : INVITAŢIE. Are chenar negru, deci este ceva de doliu, nu ? Olei ! Acum văd că şi chenarul e tot violet ! Să fie din cauza paharului de vin ? Apropo, aţi auzit ce se vorbeşte prin oraş ? Cică s-a prăpădit domnul ion la pătrat ?! De ce i-o fi zicând aşa elevii ? Nu-i singurul locuitor care are la fel numele şi prenumele: Am în sector Vasile Vasile, Ilie Ilie, Marin Marin şi alţii…

-Poate pentru că era şi profesor şi preot.

-Sau că era însurat, dar ca şi văduv ?

-Poate, nea Petrică.El şi-a zis aşa, pe când era profesor şi director la liceu .”Am două funcţii, aşadar sunt un om la pătrat!”

-…are loc la Teatrul Naţional din Bucureşti. Deci nu-i parastas !

-Nu. L-am văzut dimineaţă, în piaţă.

-Aoleu ! Cât e ceasul ? Azi suntem în l3 ?

-Da. De ce ?

-Păi scrie că începe la orele l7,3o. Cu ce ajungeţi la Bucureşti, din oraşul nostru nu mai circulă nici un tren până la…De unde faceţi rost de o maşină ?

M-am trezit din primul vis, dar se pare că am ajuns în cel de al doilea: Eram la Teatrul Naţional din Bucureşti. Numai că în loc de fotolii şi scenă, de un public nerăbdător să înceapă spectacolul, se pare că nimerisem în sala de protocol. Lumea era la mese, pe care era mâncare şi băutură. Fum de ţigară, muzică de petrecere. Cu mine, la masă era şi Ion Ion…Credeam că după ce va ieşi la pensie (era mai mare ca mine), o să-i fac o statuie din excremente. Că toţi cei de care şi-a bătut joc, în calitate de profesor şi director – şi ne bucuram că nu-l avusesem ca preot, calitate care a stârnit destule comentarii – că o să fie scuipat de atâta lume încât o să poată face baie în acest lichid, simbol al dispreţului colectiv, sau în udul multora dintre foştii lui colegi, la care promiteam să fac un efort consistent, sau…, ce mai, se sugeram destule astfel de macabre răzbunări… Ştiu că se mai opina să i se arunce în curte toate leşurile maidanezilor şi pisicile căzute victime excesului de viteză la intersecţia lângă care-şi avea casa.

Il priveam contrariat, îl auzeam şi rememoram cu obiectivitate :Când voia, parşivul, ştia să fie charismatic, reuşea , cu vorba lui îngălată de ţăran degeaba trecut prin facultate, păstrându-l pe „neşte” şi „pâla”, sau „pă” şi „ierea” să stârnească valuri de râs din bancurile răsuflate, pe care le făcea ca noi…

-N-ai murit, îl întreb după ce un hohot de râs de abia s-a potolit. Aşa se vorbea prin oraş…

Paharele cu băutură sunt lăsate jos, pe masă. Tăcuţi, serioşi, „la comandă” , foştii noştri colegi, bârfitorii lui din totdeauna, dar adulatorii „declaraţi”, deveniţi gravi, după ce mi-au aruncat priviri pline de reproş, au plecat şi m-am trezit singur la masă. Culmea, cu ei a plecat şi soţia !

Chelnerii au venit şi , fără să mă întrebe, s-au apucat să strângă masa.

Închid ochii, furios pe mine, mă întreb ce m-a apucat. Tresar. Aud gongul. Se anunţă începerea spectacolului. Deschid ochii. Stupoare!? Sunt tot la Teatrul Naţional, dar în sala de spectacol ! Într-un fotoliu, zis de onoare, din primele rânduri. Privesc speriat în jur. Mă străduiesc să înţeleg în care dintre vise mă aflu. Arunc priviri furişe în jur, este însă întuneric, nu descifrez nici o figură cunoscută. Se ridică, după a treia bătaie a gongului, cortina. Pe scenă o minisală de clasă. Elevi cu nume cunoscute mie. La catedră, Ion Ion, numai că vocea şi felul de a fi este a artistului Marin Moraru. S-au invers. Exclam , fără a mă mai putea controla ;

-Doamne, că bine-l mai prinde ! Ai zice că este EXACT Ion Ion?!?

Nu mai înţeleg nimic ;Cel care vorbeşte pe scenă se recomandă POLION. Asta n-o pot răbda: Polion este numele unui personaj din piesa mea, „Asasinii de idealuri” ! Oare să fie jucată pe scena Naţionalului ? Şi cu asemenea artişti ?! Vreau să protestez, zvâcnesc în picioare, încerc să mă explic.

-Exact , aprobă cu un zâmbet cald domnul profesor universitar Ştefan Cazimir, vă rugăm să luaţi loc…deranjaţi spectacolul…

Uluit, nedumerit mă uit în jur, unde văd pe domnul Adrian Năstase, pe domnul Răzvan Teodorescu, pe… Caut roşiorenii mei şi-i zăresc la un balcon. Le fac timid cu mâna…

Aplauze şi fluierături. Mă simt scuturat:

-Vezi că ai adormit la meci. De fapt n-ai pierdut nimic, au băgat „ăia” gol, conduc.

-Mai bine nu mă trezeai, protestez. Dacă ai şti ce visam…

-Ştiu, zice soţia. Credem că suntem mai altfel decât alţii…Te rog să stingi televizorul şi să visezi ce vrei…

Nu mai ştiam la ce să visez şi am scris rândurile de mai sus. Oare din care vis fac parte ?

Sfârşit

Înapoi la începutul paginii

SARCINI

-Tovule, pe asta n-o mai pot accepta !

Niţel adus de spate, Tovul îşi arătă calota lucitoare, mărginită de rare urme capilare, roşcate. Zvâcni din gâtul scurt, gras şi-şi împinse în faţă mustaţa stufoasă. Cu două degete îşi mângâie faţa lucioasă într-un gest devenit automatism, abordă apoi zâmbetul lui cel mai simpatic şi sincer.

-Ba uite că se poate !

-Să-mi scape mie o aşa..., ...bucăţică?!... Şi pentru cine, mă rog ? Papiţoiul pe care Eu l-am promovat…, şii…

-…pe care l-ai propus liderul tineretului pe combinat…

.Just, dar cine putea crede că se va logodi cu o aşa zeiţă blondă ? Raţional aprob, dar libidoul meu nu ştie carte, nu-i membru de partid, ca atare nu primeşte nici sancţiuni, nici…Ce mai, muşchii mei afectivi imagazinaţi în hormoni se răzvrătesc .Eu…

-Tov Secretar de Partid şi Membru supleant în cel mai de sus for, nu uita că dacă ai putut cunoaşte sute de semne particulare la angajatele noastre şi nu numai, uneori pe fruntea unora dintre urmaşele Evei scrie INTERZIS !

-Şi mă rog, cine Mama-Ciorilor poate da acest verdict la mine în combinat? Cine şi de ce mi-a adus-o aici ?

-Eu .Onor tov. Directorul General . La cererea verişoarei mele, care se întâmplă să fie şi soţia matale. Mai ştim că aşteptaţi un urmaş.

-Dacă te rog s-o transferi? s-o faci pierdută în univers? Mă obsedează. Fac explozie…

-Un fiu de ilegalist, chiar dacă a fost unul teoretic, trebuie să fie totdeauna un exemplu. Cinstit, nici mie nu mi-ar displace o partidă dee…ce mă faci să vorbesc prostii? Nevestica mătăluţă vrea să-şi bată joc de noi, bine! Tetea n-a prea înghiţit chestii de astea. Uite la ce m-am gândit. O vom sacrifica pe altarul bunului mers al Combinatului. Am aflat că ne vine o brigadă de control de la forurile noastre tutelare, la care se anunţă şi un reprezentant de mai de Sus, pricepi? Sper să-l aduc pe Tov. Casanova, zis şi infailibilul. Şi mai sper să ne răzbune pe linie politică .O vom numi secretara Comisiei şi aşa se va face că n-are cum să-i scape, cum nu prea i-au scăpat multe. E bine?

-Pe Papiţoi îl trimitem cu delegaţia japoneză în Deltă?

-Of, vere de nevastă ! Se vede că n-ai imaginaţie. Va fi şi el în Comisie, va primi tot felul de sarcini, dar în aşa fel că va fi imposibil să stea unul cu altul…

***

Au trecut patru zile fierbere şi emoţii prilejuite de brigadă. După cum era tradiţia, când lucrurile se terminau cu bine urma o masă de rămas bun, de felicitări.

Emil, Papiţoiul, n-a reuşit să schimbe decât puţine cuvinte cu Drăguţa, logodnica sa. Dialogul suna cam aşa:

-Salut! Te aştept la ora şi locul ştiut !

-Te sărut dulce! Sper să mi se ivească posibilitatea…

Dar ea n-a venit la nici o întâlnire. Secretarul, căţel pe lângă cei din brigadă avea grijă ca Drăguţa să fie mereu prin preajmă. Se justifica : Nu ne putem descurca fără …Şi făcea cu ochiul, lăsând pe fiecare să înţeleagă ce vrea.

Emil nu putea să doarmă. Avea coşmaruri. Retrăia excursia proiectată şi ratată de ivirea brigăzii. El se vedea undeva pe Bucegi. Sau pe alt masiv muntos. Un vis s-a repetat şi-l obseda : Se făcea că reuşiseră să facă excursia, că erau pe un munte, hotărâţi să escaladeze un pisc prăpăstios, care ducea spre cer, unde Drăguţa zicea că are o cabană, moştenită, la care ei trebuiau să ajungă. Au ajuns. Cinci ore de urcuş .Cabana îi aştepta cu ospitalierul: „BINE ATI VENIT”! Numai că invitaţia era scrisă într-o limbă pe care se făcea că el, Emil, o înţelegea.

Drăguţa mai zicea că tot ce vede înaintea ochilor le aparţine ca dotă, a se înţelege că face parte din zestre şi l-a rugat să scoată din rucsac sticla de coniac, de care el nu i-a spus. Se mira de unde ştia că o are acolo. Avea şi ea una, de care el ştia şi se întreba dacă ea ştia că el ştie de asta şi –i venea să râdă de situaţie.

-Eu pregătesc o gustare, tu dă o fugă la izvorul din marginea poienii şi adu nişte apă..

Se făcea că el, Emil, a ieşit să admire peisajul. A dat ocolul pajiştei unde era cabana, dar n-a găsit izvorul. Apoi l-a zărit dincolo de gardul din stănoage care împrejmuia cabana. Urcă pe gardul din bârne, căci nu zări nici o poartă Constată însă că urcând gardul creştea cu fiecare pas pe care el îl făcea, că gardul se înălţa , că era sus, deasupra muntelui.

Dincolo de gard, lângă izvor au apărut nişte indivizi în negru, înarmaţi. Vorbeau:

-Mai are trei stănoage. Dacă nu dă îndărăt, are de ales, prăpastia, adică moartea prin strivire , ori trăsnetul.

Emil , adică eu, cel care visa, a cerut apă. A primit gloanţe. L-au străpuns. Din răni nu picura sânge ci ieşeau gângănii cu mai multe picioare .Speriat, s-a aruncat în gol. . A nimerit într-o apă unde Drăguţa făcea baie. De pe mal un individ în aceeaşi uniformă neagră, ca a soldaţilor care trăseseră, deşerta un sac cu alte gângănii. Apoi a intrat în apă şi a prins a o biciui. Se mai făcea că şi ea fusese împuşcată şi din rănile ei nu ieşea sânge, ci aceleaşi insecte oribile, care se pulverizau la fiecare lovitură de bici. Pielea plesnită nu se roşea, arunca afară omizile, închidea rănile, vindeca, miriapodele atinse mureau.

El a refuzat supliciul şi nu ştia de ce.. dar se mai făcea că a scăpat din apa aceea halucinantă, că numai el putea strivi acele vietăţi. Că scăpase şi ar fi dorit să bea un coniac...dar nenorociţii de la Alimentara i-au vândut apă chioară, că gângăniile iar voiau să-l invadeze. Erau negre, multe, lipicioase, aveau nenumărate picioare, care-l gâdilau, o făceau cu picioarele lor subţiri, ca firele de păianjen.

-Cu cine te baţi, iubiţel, aude Emil vocea îngerească a iubitei sale. Şi mai simte că pletele-i blonde ar putea să-l asfixieze.

-Cu gângăniile pe caree…

Un râs bărbătesc, de bas l-a trezit definitiv.

-Să-ţi fac cunoştinţă cu amorezul donat de onorata noastră conducere ;Relu Mirea.

Emil se frecă la ochi .Îl recunoscu. Aude torcând vocea caldă a Drăguţei:

-Ne cred la o partidă de destrăbălare… ideologică. Am cerut un hogeag fără microfoane şi aşa se face că l-am adus la tine.

Emil se ridică lumânare, se scutură, îl privi treaz de-a binelea pe cel intrat în camera sa.

-Păcătosule, nu te numeai Ciomag?

-Ba da, dar acela nu era nume de membru plin, nu?

Sfârşit

Înapoi la începutul paginii || Înapoi la pagina personală