Eveniment

Marin Preda la 80 de ani:

                ► Evocări ale prozatorului Marin Preda au fost publicate în ziarul Drum de

                            Paul Amet, Gheorghe Tutcălău şi Constantin T. Ciubotaru.

       

                               Imagini din vechiul Roşiori de Vede - Palatul Albina

Evocări ale lui Marin Preda:

                                               ULTIMUL ŢĂRAN

            -Citadini din moşi-strămoşi, se prezintă Preşedintele Comisiei de Bacalaureat, aş dori să văd cum mai arată ţăranii din Câmpia Dunării, să stau de vorbă cu urmaşii Moromeţilor, Ţugurlanilor, Iocanilor…

            Şoseaua avea găuri în asfalt, praf şi căldură, satul cam pustiu, oamenii erau la câmp, la prăşit. Vizităm Casa memorială, locul unde a fost Poiana lui Iocan, uliţa Moromeţilor, vedem casa lui Cocoşilă, a lui Udubeaşcă şi altor ţărani care i-au servit lui Preda ca prototipuri. Oaspetele stă de vorbă cu urmaşii acestora, se roagă să fie lăsat să le vadă casele, acareturile, ă a nedumerire din cap:

            -Ăştia nu mai sunt ţărani, mi se adresează. Priveşte-i: Au gumari sau târlici de plastic în picioare, nădragi-blugi, maiouri din material sintetic cu tot felul de reclame ultramoderne, şepci cu cozorocul la spate, curţi asfaltate, garduri de ciment, acoperişuri din plăci de azbociment. Văd şi destule vile, exact ca la oraş, maşini mici, antene parabolice…

            -Ar trebui să observaţi şi droagele încărcate cu paie, căruţele cu rariţe, furci şi sape, oile şi caprele care pasc pe marginea şanţurilor sau stau la umbră de nimezi, cum se zice pe aici. Ori aţi uitat că Ilie a fost ultimul ţăran? Cum să mai fie ţărani, când ştim că jumătate de secol li s-a interzis să mai fie aşa ceva? Sau aţi uitat că tot ce ţinea de tradiţie a fost considerat reacţionar, înapoiat? Că popii şi biserica …

            -Atunci locuitorii de astăzi, cei pe care-i vedem ce sunt?

            -Disponibilizaţii, şomerii vestitei industrii româneşti, pensionarii forţaţi. Am elevi din aceste sate. Horele vestite nu se mai fac decât la hramul bisericii din sat. Fiinţează însă şase discoteci sau discobaruri, cum li se mai zice, plus alte vreo zece bufete, baruri, grădini de vară.

            -Oare ce-ar fi zis Ilie Morometede toate astea, mustăceşte profesorul universitar.

            -Că aduc beneficii.

            -Posibil. Aş fi curios… despre urmaşii lui Ilie, ne-a spus destule Preda. Acum, că văd cai şi căruţe, satul are o fierărie? Tot vreunul dintre descendenţii lui Iocan  potcoveşte caii?

A avut mintosul de Cocoşilă copii? Ce fac nepoţii acestuia? Siliştenii mai ştiu de vestita Poiană a lui Iocan?

            -Cum să nu. Personal am  fost coleg de catedră cu una dintre nepoatele lui Iocan, pentru care am avut şi am toată consideraţia. Mai ştiu că are o soră care este tot cadru didactic. Că pe locul vestitei fierării s-a făcut un bufet unde putem servi o bere rece…

            -Am fost şi în satele de munte, în Maramureş, în Bucovina. Acolo sunt localităţi unde mai vezi ţărani ce ne amintesc de daci…

            -Pentru că au fost zone necolectivizate. Şi eu sunt din Bucovina. La fiecare casă mai găseşti costumele tradiţionale, cu care bătrânii se duc la biserică sau la celelalte ceremonii. Am rugat elevii mei din acest sat să ne facă rost de costume populare pentru un spectacol inspirat din romanul „Moromeţii”. Ştiţi unde am găsit? Numai la Căminul Cultural. În rest, câteva marame şi ii, care se pare că au redevenit la modă…

            -Şi totuşi pe aici a trăit un ţăran…

            -Care, vorba lui Marin Sorescu, trebuia să poarte un nume. Ştiţi cum s-a numit?

            -Ilie Moromete.

            -Nu. Marin Preda.

                                                                                    Constantin T.Ciubotaru

Înapoi la începutul paginii

Marele Marin Preda

            „Plouă pe pietre”, ar zice ţăranul cu ciudă, în loc să pouă unde trebuie, adică pe pământ, peste grâne”. Plouă în Capitală, o ploaie măruntă şi deasă, deşi e primăvară şi e luna mai, iar verdele ei e crud, atât cât se poate vedea printre zidurile înalte. Plouă şi eu nu am umbrelă. Sunt departe de Casa Scritorilor unde se află depus sicriul marelui scriitor Marin Preda.

            Plouă. Strada e plină de lume îndurerată. Pe Calea Victoriei nu mai circulă nici un automobil. Se apropie de ora 12. Ar fi ultima ocazie să-l văd pe Marin Preda. Nu mă văd participând la închipuita spectaculoasă înmormântare de care trebuie să aibă parte scriitorul. Mă întreb dacă va fi o ceremone mai mare  decât cea pe care am văzut-o cu mulţi ani în urmă, într-un jurnal de film, la cinematograful nostru, la moartea Mariei Tănase?!

            Atunci, în întunericul sălii plină de spectatori, am plâns, au plâns mulţi, am constatat asta după ce s-au aprins becurile…

            Plouă şi, între timp, mi se pare că picăturile de apă au crescut, că bolborocii sunt mai mari, iar eu pierd din dorinţa de a fi acolo.

            De fapt pe mine timpul mă presează: trebuie să fiu la bibliotecă, să-l întâlnesc pe domnul profesor-îndrumător…

            Cobor îndurerat spre Universitate. Gândul zboară tot la marele dispărut. Oraşul meu s-ar putea spune că a fost „al nostru”: Roşiori-Pălămida. Eu nu l-am întâlnit niciodată pe Marin Preda. Foarte mulţi concitadini mi-au povestit câte ceva despre scriitor, despre „cel mai iubit orăşel”, unde vizita mai ales, când se afla în trecere „Librăria noastră”. Aici, în acestă librărie, înaltă, lungă, m-am uitat eu, liceanul, să-lidentific pe bărbatul care avea ochelari cu rame negre, cum îl ştiam eu pe autorul Moromeţilor, după fotografia din manualul meu de literatura română, încă de la elementară…

                                                                                                Gh.Tutcălău

Înapoi la începutul paginii

PERCEPŢIA UNUI EVENIMENT CULTURAL

    TRINITATEA Siliştea Gumeşti, Valea Moromeţilor, poiana lui Iocan

            Fără doar şi poate, data de 5 august, 1922 a rămas pentru totdeauna în Panteonul literaturii române ca un moment de primă mărime, ca un punct de referinţă, având toate rădăcinile în Siliştea Gumeşti, satul lui Marin Preda, alături de Dideştii lui Gala Galaction şi Salcia lui Zaharia Stancu, triunghiul de aur al câmpiei noastre…literare.

Dacă „Timpul ar mai fi avut răbdare”, Marin Preda ar fi împlinit 80 de ani.

Opera celui care a creat prototipul ţăranului în literatură - eternizâdu-l pe Moromete, va fi nemuritoare. Înţelepciunea ţăranului din Câmpia Dunării a fost transferată spiritual în această operă, cu implicaţiile majore cunoscute.

Lăsându-i de partea cealaltă pe denigratorii  ”cotizanţi” şi orgolioşi, care aveau – şi mai au încă – în planul lor diabolic revizuirea operei „Celui mai iubit dintre pământeni”, valori de primă mărime ale iteraturii noastre, dau replici pe cât de elegante pe atât de cuvenite. Acestea s-ar putea încheia  cu sintagma biblică „Iartă-i, Doamne!”

Reduta de apărare a operei celui mai autentic scriitor din ultima jumătate de secol este constituită din cele mai cunoscute condeie ale scrisului românesc. Nu voi folosi decât numele a doi foarte interesanţi: Fănuş Neagu, care cu multă eleganţă şi fără „atac la persoană”, aduce următorul argument”: ”Scrisul lui atât de singular într-o literatură e ca lemnul din care se aprinde focul de sărbători”. Cel mai poetic demers este semnat de Ioan Alexandru: ”Suntem plecaţi ca păsările din cuibul de aur al satului românesc. De aici ducem în viaţă trăirea amintirilor ce reprezintă capătul de încput al tuturor lucrurilor.

Toate conştiinţele noastre avându-l în centru pe Marin Preda se vor împodobi cu lumina adevărată doar atunci când vom şti să împletim cântec durabil dintr-un salcâm, dintr-un cal, dintr-o podişcă şi peste toate, un Moromete ţăran cu „fonciirea” rămasă între buzele afumate.

În ce mă priveşte, mă consider un privilegiat al întâmplării: Citisem demult, demult „Întâlnirea din pământuri”, ”Desfăşurarea”, „Moromeţii”. Mi-l închipuiam pe autorul lor cât câmpia  din care plecase spre lume. Şi care, din timp în timp, trebuia să se întoarcă pentru a-şi potrivi paşii pe vechile urme ale copilăriei.

„Într-o zi când înfloreau castanii, a intrat pe imensa uşă a Palatului „Albina” un om îmbrăcat orăşeneşte, cu pălăria în mână şi cu dioptrii multe. Am bănuit că trebuia să fie „cineva”. Şi era. După ce l-am primit cuviincios, mi s-a  adresat direct şi scurt :

„ - Sunt Marin Preda şi am venit în Roşiori pentru a-mi regăsi gazda la care trăgeam când veneam la bâlciul de Sfânta Maria. Ştiu că era meşter fântânar”.

Emoţia mă blocase, dar am reuşit să murmur câte ceva :

- „Da, ştiu. Se numeşte Socolovici.”.

- „Da, aşa e”, a zis maestrul şi am plecat împreună spre locul pe care nu-l mai văzuse  din copilărie. Aşa l-am cunoscut, prima dată, pe  „Cel mai iubit…scriitor”

                                                                                    Paul Amet

Înapoi la începutul paginii