Mihai Athanasie Petrescu - Proză:

AI CARTE…DEPARTE…

Înapoi la pagina personală

AI CARTE…DEPARTE…

I.

- Felicitări, nea Pascule, am auzit că băiatul matale a câştigat Olimpiada de fizică.

- Da, tov’ Călinescu, a câştgat săracu’, că  dac-aţi ştii câ a muncit!

- Ştiu eu că-i copil bun. Merge pe ţară?

- Domne, nu ştiu, am auzit că mai e şi fata lui tovarăşu…, îl ştiţi, de-i director la I.C.S., cică a ieşit pe locul doi, dar dacă e fatĂ lui tac’su…la mine cine se uită?

- Nu se poate, nea Pascule, dacă Dan a câştigat la judeţ, el trebuie să…

Şi tovarăşul Călinescu îşi controlă, cu un gest, poziţia pălăriei, trânti uşa    maşinii sale negre şi demară în trombă. Pascu rămase pe loc, cu mătura în mâna stângă, în timp ce cu dreapta schiţa un salut întârziat.

          Nea Pascu lucra de mulţi ani pe acea stradă şi îi cunoştea pe toţi locatarii. Majoritatea aveau poziţii înate în ierarhia locală de partid sau prin diferite întreprinderi din oraş. Unii îl mai cinsteau, din când în când, cu câte un pahar de ceva, atunci când îi permiteau să le măture curţile betonate. Tovarăşul Călinescu era un domn. Nu se uita ella zece lei ca să-şi găsească Dacia neagră cu numere galbene spălată şi lustruită. Ba chiar, din când în când, îi dăea şi lui, lui Pascu, câte un pacheţel din cele pe care le aducea în portbagaj : nişte unt, niţel caşcaval, o dată i-a dat chiar şi doua cutii de conservă de carne de vită…De, el se aproviziona la cantina partidului, nu stătea noaptea pe la cozi.

         Şi pe Dan îl cunoştea tovarăşul Călinescu. Încă de când era mic, băiatul îşi ajuta tatăl. Îi mai împingea căruciorul de gunoi, mai lua şi el o mătură…mai ales toamna, când se scuturau castanii. Uneori, dacă obosea, Dan se aşeza pe bordură, citind câte o carte, nelipsită din buzunarele sale. Tovarăşului Călinescu îi plăceau copiii care citesc şi mai contribuia şi el, din când în când, la biblioteca din buzunar.

         Acum Dan era deja mare, elev într-a noua, la liceul numărul doi. Dovedea reale calităţi, iar profesorii de matematică şi de fizică se certaseră pentru el în perspectiva concursurilor şcolare. Desigur că fiecare ar fi vrut ca elevul Pascu să concureze la materia lui, spre gloria personală, a şcolii, dar şi a profesorului. Premiul I la olimpiada de fizică venise uşor, firesc, iar profesorii care făcuseră parte din comisia de corectare erau siguri că şi la faza naţională, care avea să se desfăşoare în luna aprilie, la Constanţa, băiatul urma să facă aceeaşi figură frumoasă.

II

- Felicitări, nea Pascule, Dan al matale iar a câştigat.

- A câştigat, tov’ Călinescu, dar cefolos? Aţi văzut anul trecut.

- E adevărat, dar acum o să am eu grijă. Ştii că pe ăla de la I.C.S. l-au prins şi l-au dat afară. Aşa că, mata pune băiatul să înveţe, că mă ocup eu de restul…

În clasa a zecea, Dan descoperise chimia. Fără a neglija fizica şi matematica, el îşi încercase forţele şi la această disciplină, dovedindu-se cel mai bun din judeţ.

Iar tovarăşul Călinescu se ţinu de cuvânt. Elevul Pascu îşi reprezentă cu cinste judeţul la Olimpiada Naţională de chimie de la Făgăraş, această cetate socialistă a industriei chimice. Însuşi directorul general al Combinatului îi înmână diploma şi îl invită să viziteze capacităţile de producţie, neascunzându-şi speranţa că într-o zi, un tânăr eminent cum era el va veni să ajute, cu ştiinţa lui, la depăşirea planului.

Revenit în oraşul natal, Dan nu uită să spele cu cea mai mare grijă Dacia neagră a binefăcătorului său.

III

- Să trăiţi, tov’ Călinescu!

- Hai noroc, nea Pascule! Ce-ţi mai face băiatul?

- Ce să facă, învaţă. E în clasa a-unşpea, şi acum l-a apucat dragul de ‘natomie, cică vrea să se facă doctor.

- Frumos, frumos! Mai merge pe la olimpiade?

- Da’ cum! Nu ştiţi? Adică nu ştiţi, că aţi fost plecat din ţară…a câştigat locul doi pe ţară la ‘natomie.

- Ai văzut că poate şi fără mine? E băiat deştept, domne!

IV

- Cine-i?

- Sunt eu, Dan.

Uşa se deschise şi adolescentul intră în apartamentul de la etajul opt în care se mutase, de curând, Călinescu.

- Ştiţi cât am căutat blocul? se plânse tânărul. Am bătut tot Drapelul Albastru de la un capăt la altul.

- De, mă băiete, după revoluţia asta, cum îi ziceţi voi, nu mai puteam sta pe Castanilor. Noroc cu un văr care s-a mutat la ţară şi mi-a lăsat mie garsoniera. Ia spune, ce vânt te-aduce pe la mine?

- Păi, a aflat tata adresa dumneavoastră şi m-a trimis să vă văd, să mai stăm de vorbă.

- Ce mai e nou, ai terminat liceul?

- Da, acum sunt student în anul doi la cibernetică.

- Asta-i ceva cu calculatoare electronice?

- Da, e extraordinar! Dac-aţi ştii ce posibilităţi nesfârşite se deschid!…

V

- Să trăiţi, dom’ Călinescu!

- Ia te uită, nea Pascu, ce surpriză! Ce-i cu mata în biroul ăsta?

- Cum, nu ştiţi? Sunt director adjunct la Muncă şi protecţie socială.

- Dar cum ai ajuns aici?

- Chestie de baftă. Am fost cu sindicatul la Gospodăria locală, după Revoluţie. I-am speriat pe toţi cu gura mea multă, şi atunci m-au adus aici, ca să scape de mine.

- Ce mai face Dan?

- Ce să facă, e în America. A plecat cu o bursă, când era student şi n-a mai venit. E angajat la Microsoft, s-a-nsurat cu o americancă…Dar, ce folos, dacă n-a mai venit de cinci ani pe-acasă!…

- Cum, domne, v-a uitat?

- A, nu, nici vorbă! Îmi trimite mereu scrisori şi bani, aşa d mulţi, încât n-am ce face cu ei. Mi-a trimis şi o maşină…m-a pus să-mi cumpăr şi o casă, cică să aibă el şi cu nevastă-sa unde să stea dacă vin pe la mine. O ştiţi pe aia cu balcoane în zig-zag pe Castanilor?

- De lângă fosta mea casă?

- Îhî! Acolo am cumpărat. Auziţi, dar cu ce vă pot ajuta?

VI

- Stimaţi telespectatori, peste exact…şaizeci  de secunde, americanii de pe coasta de vest vor intra şi ei, la rândul lor, în noul mileniu. Dăm legătura corespondentului nostru din Los Angeles.

- Uite-l pe Dan! strigă, cu vocea înecată de emoţie, doamna Pascu.

- Doamne, Dumnezeule, dar ce-o fi cu el,ia uite, se apropie de…murmură  soţul ei.

- Stimate domnule Dan Pascu, sunteţi unul dintre românii care s-au acomodat celmai bine pe pământul american. Ce aşteptaţi de la noul mileniu?

-O lume în care să domnească pacea şi prietenia, o viaţă mai bună pentru toţi oamenii şi mai ales pentru părinţii mei. Aş fi foarte fericit dacă m-ar auzi acu…le-aş spune : “Mamă, tată, sunt sănătos, vreau să vin acasă. Anul ăsta vin precis acasă!”

VII

- Vă salut, cu respect! spuse vizitatorul.

- Ce onoare, dom’ Călinescu! Rosti Pascu, strângând cu putere mâna celui din faţa sa. Dar poftiţi, intraţi!

Călinescu păşi cu greu peste prag, sprijinindu-se în bastonul ţinut cu mâna stângă.

- Of, m-a doborât reumatismul, iar ăştia nu mai dau compensate!…se văită el. Am văzut un Mercedes în faţa casei. A venit Dan?

- Nu, aia-i maşina mea. Dar îl aşteptăm. A vrut, săracu’, să vină acasă, dar s-a tot ivit câte ceva.

- Tot la Microsoft e?

- Nu mai e la ei. Şi-a deschis o firmă, că de-aia a fost aşa de ocupat anul ăsta. S-a mutat la New York şi şi-a luat un birou într-un bloc din alea, cum le zice, zgârie-nori. Chiar acum zece minute mi-a dat un telefon…zicea că mai are puţin şi ajunge…n-am înţeles unde, că s-a întrerupt, dar cred că la serviciu, că se auzea ca un zgomot de motor. O fi fost în maşină. Dar vă rog, luaţi loc, vă place tenisul? Ştiţi, e un turneu la Bucureşti, îl dă pe Pavel cu un ceh, nici nu ştiu cum îl cheamă, că am dat încet de tot.

Călinescu se apropie, văicărindu-se, de televizor.

- Şi eu jucam tenis în tinereţe, dar acum…Domnu’ Pascu, s-a terminat tenisul, acum e film.

- La ora patru după masă? Niciodată nu-şi respectă ăştia programul!

înjură gazda, aruncând o privire furioasă către micul ecran. Ia uite, domne, în blocurile alea îşi are şi Dan biroul, tocmai la etajul o suta doi. Zău, când văd filme d-astea, aşa mă bucur, e ca şi cum aş fi lângă băiatul meu…

- Vă înţeleg şi mă bucur la fel ca dumneavoastră…dar ce film urât, cum iese fum din turnurile alea, parcă ţi se face şi frică.

În acel moment, uşa de la intrare fu deschisă cu violenţă şi, în sufragerie apăru figura descompusă de groază a doamnei Pascu.

- Băiatu’…la televizor… arde! îngăimă ea.

- Ei, şi tu! Te sperii de-aun film? O opri, râzând, Pascu. Aşa face mereu, se întoarse el, scuzându-se, către Călinescu.

Vizitatorul  nu   râdea.  Tocmai  auzise  glasul   emoţionat   al   crainicului televiziunii : ”…exact la ora când oamenii îşi începeau serviciul!…”

IX

-Condoleanţe, dom’ Pascu! Strigă madam Papacalmoulos, cea care locuia în fosta casă a lui Călinescu, intrând vijelios. Săracu’ Dan, un băiat aşa de bun!

         Strigătul vecinei dezlănţui toată durerea şi spaima din sufletul părinţilor. Mai multe ore trecuseră de la impactul avioanelor. Clădirile World Trade Center nu mai erau decât un morman de fiare şi moloz, iar prezentatorii de la toate televiziunile româneşti avansau ipoteze cu zeci de mii de morţi. Telefonul din casa fiului lor, ca şi cel de la birou sau mobilul sunau în gol. Vecina avea dreptate. Nu mai era nici o speranţă.

X 

         De câteva ore, soneria familiei Pascu ţârâia, adăugând de fiecare dată câte ceva la disperarea bieţilor părinţi. Domnul Călinescu, uitându-şi durerea de genunchi, era cel care deschidea de fiecare dată uşa, primea, în prag, simpatia musafirilor, apoi le închidea, politicos, uşa în nas.

         Doamna Pascu, dorind să-şi plângă liniştită fiul, a gaăsir şi ea o cale, mai mult sau mai puţin politicoasă, de a scăpa în cele din urmă şi de el.

- Să vă ia naiba pe toţi! strigă femeia, isterizată de durere. Se bucură de nenorocirea noastră!…Dacă mai sună careva!…

- Televizorul continua să arate, neobosit, aceaa imagine de coşmar a avionului percutând cladirea care deja pentru toată lumea devenise “al doilea turn”. Acela în care se găsea şi biroul lui Dan al lor…

- Când era mic, ne părea bine că invăta ca să se facă “domn”…Mai bine-l faceam măturător de stradă, ca mine…stătea cu noi aici…plânse tatăl.

Un nou ţârâit al soneriei îi facu să tresară. Cine…o mai fi?

Din ce în ce mai enervat de soneria care nu mai tăcea, Pascu se înarmă cu umbrela englezească, deschise uşa şi aruncă arma improvizată în direcţia noului musafir.

- Bine, tată, aşa îţi primeşti fiul rătăcitor? Nu ţi-am dat telefon că mai am puţin şi ajung pe Otopeni? Nici n-am aterizat bine, că am şi închiriat o maşină şi am fugit încoace…Parcă nu s-a schimbat nimic în ţara asta, mi-au dat o rablă  care după ce că n-avea radio, s-a mai şi stricat pe drum!…

Înapoi la începutul paginii

CINE ALEARGA DUPA DOI IEPURI

Moto: Tout ce qu’a Léo Léa l’a

Tout ce qu’a Léa Léo l’a…

(Jean Gabin “Léo, Léa, Elie”)

         În după amiaza zilei de 1 octombrie 199…un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, aplecat asupra mesei sale de lucru, răsfoia un dosar. Omul, îmbrăcat într-un costum alb, subţire, purta espadrile şi o bonetă de aceeaşi culoare. Camera în care se afla era destul de mică. Pe una din laturi se vedea o canapea acoperită cu un cearceaf alb, iar lângă aceasta se găsea un dulăpior din sticlă.

         După ce termină de citit atent fiecare filă a dosarului, bărbatul îl închise cu grijă şi îl împinse pe colţul biroului de metal.

- Domnişoară, vă felicit, aveţi un dosar nemaipomenit., se adresă el femeii din faţa sa.

         Aceasta, o tânără de cel mult douăzeci şi cinci de ani, rămăsese în picioare, aşteptând emoţionată, iar acum zâmbi, mulţumită.

- Domnu’ doctor, asta înseamnă că mă angajaţi?

Cel numit astfel se ridică şi îi întinse mâna.

- Da, domnişoară…ăăă…Preda. Începi de mâine.

         Doctorul Moise era o mare personalitate. Conducea secţia de chirurgie de ani buni, iar sub aripa lui protectoare veneau să lucreze mulţi absolvenţi ai facultăţilor de medicină, cu speranţa  că, îndrumaţi de el, vor deveni buni practicieni. Majoritatea plecau apoi la spitale din capitală, dar destui preferau să rămână pe loc, fie din inerţie, fie pur şi simplu pentru că erau localnici.  Doctorul îi iubea pe toţi ca pe proprii lui copii, (dacă i-ar fi avut) şi îi ajuta cu drag.

         Dar cel mai mult se simţea ataşat de tinerii Datcu.

         Leonard şi Ileana Datcu. Tineri, talentaţi, de mare perspectivă. El, Leo, fiul unui coleg de liceu al lui Moise. Ea, Lea, fiica lui Boroş, alt coleg de liceu. Doctorul îşi amintea cu drag de anii tinereţii, atunci când, după război, locuia în cartierul cel mai sărac al oraşului, cu case mici şi străduţe întortocheate, şi , împreună cu Datcu şi Boroş visau la viitor. El izbutise, cu bursă, să urmeze medicina. Ceilalţi nu au avut aceeaşi şansă. Datcu devenise şofer de autobuz, iar Boroş intrase în armată. Se însuraseră în acelaşi an, iar copiii lor s-au născut la puţin timp unul după altul. Ambiţiile taţilor, stimulate şi de reuşita vechiului lor prieten, se răsfrânseră asupra copiilor.

         Cei doi au crescut, practic, împreună. Se jucau împreună, iar drumul la şcoală  îl făceau tot împreună, locuind pe aceeaşi stradă. Au stat în aceeaşi bancă, de la clasa întâi până în anul şase de facultate, când s-au căsătorit. Doctorul Moise ar fi vrut să le fie naş, dar nu a fost posibil, el neavând nevastă. Ca să se revanşeze, vechiul prieten al taţilor lor îi luă lângă el, la spital. Îi ajută să pregătească rezidenţiatul, iar ei nu l-au dezamăgit. Deja începeau să cunoască tainele celei mai grele meserii din lume, chirurgia. Mai aveau mult până şă ajungă la priceperea, faima şi averea lui Moise. Deocamdată locuiau în casa lui Boroş, în camera de copil a Ilenei.

- Cine-i tipa? întrebă Leo intrând în biroul lui Moise.

- Fata care a ieşit? O absolventă…vine la noi în stagiu.

- Mişto! aprecie tânărul.

- Ce-o fi mişto? Că lucrează la noi?

- Păi…

- Are note mari la facultate, o recomandă şi Oprescu…cred că e deşteaptă, tranşă Moise.

Leo nu-l asculta. Deschisese fereastra şi o privea pe noua lui colegă care urca într-un frumos Opel Vectra bleumarin şi demara în trombă.

- Mişto! repetă tânărul.

         Mai multe săptămâni trecură de când îşi făcuse apariţia Kitty. Nou venita începea să se acomodeze  cu spitalul şi colegii, dar în acelaşi timp şi cu oraşul. Mulţi dintre colegii ei o întrebau de ce nu încercase să-şi găsească un post în oraşul ei din vestul ţării, sau chiar în Timişoara, că doar e un centru universitar de tradiţie.

- E frumos acolo, răspundea Kitty, dar aici e mai aproape de Bucureşti. Plus de asta, munţii. Voi ştiţi cât îmi plac munţii?

-          Bine, dar aici nu ai pe nimeni, unde o să stai?

- Mi-am cumpărat un apartament cu două camere. În câteva zile o să-l termine de zugrăvit şi mă mut.

- Doctorul Moise era mulţumit de ea. Îl asistase la câteva operaţii, dovedindu-şi competenţa. Bătrânul o lăsase să încheie două apendictomii,  iar ea se descurcase, fără să fie intimidată de privirea        critică a maestrului.

-  Să ştii că-mi place de ea, îi spuse şeful lui Leo. Nu-i încă la valoarea ta sau a lui Lea, dar cred că va fi o doctoriţă bună.

- Bună!… îl susţinu Leo.

- Mă, tu te cam uiţi după ea! îi reproşă Moise.

- Cine nu se uită după o fată ca asta? Dar staţi liniştit, n-o am eu pe Lea? N-am nevoie de alta!

         Când îşi inaugură apartamentul, Kitty îi invită pe toţi colegii la un chef. Veniră mai ales cei din “aripa tânără”. Leo se duse şi el, dar fără Lea, care picase de gardă la urgenţe. Se distră bine. Kitty servi un vin bănăţean, trimis special de tatăl ei. Cu această ocazie, ea le povesti că era fiica patronului unei mari freme de lângă Lugoj. Avea o suprafaţă mare de pământ, pe care o lucra după metode occidentale. Beneficiile, destul de mari, erau în  parte reinvestite, astfel încât omul era posesorul unei mari averi. Printre cele mai mari din Banat.

- Aşa se explică cum ai putut tu să-ţi cumperi casă şi mobilă, spuse Leo.

- Dac-aş avea eu banii tăi, aş da-o naibii de medicină, spuse, cu limba înnodată de vin, un alt oaspete.

- Eu am visat să mă fac doctoriţă încă de când eram bebe, răspunse Kitty. Îmi place meseria şi am s-o practic, şi dacă vreţi să ştiţi, nu pentru salariu.

Lui Leo nu-i veneaa să creadă. Obişnuit cu un trai sobru, aproape ca nu putea înţelege cum poate cineva să spună că nu pentru bani practică medicina, ci din pasiune. El, deşi era îndrăgostit de meseria sa, spera ca într-o zi să fie la fel de bogat cum era şeful lui, sau mai mult, poate ca doctorul Stroescu, şeful serviciului de ginecologie. Iar Kitty vorbea cu dispreţ de bani!

Când plecară, noaptea târziu, toţi invitaţii o sărutară pe Kitty, ca semn de prietenie şi de urări e bine. Leo, rămas ultimul, avu impresia că buzele tinerei stagiare l-au atins cu mai multă forţă şi au poposit mai mult timp pe obrazul său decât pe ale celorlalţi.

         A doua zi, doctorul Datcu operă o hernie. În mod normal, nu ar fi întreprins o astfel de operaţie fără să o aibă alături pe soţia sa, cel mai bun sprijin moral. Dar, Lea, obosită după o noapte de gardă deosebit de încărcată, plecase acasă, iar pe Leo îl asistă Kitty, singura care, ca şi el, nu băuse mai nimic la chef.

         Operaţia fu reuşită, iar tânărul chirurg trebui să admită că Moise avea dreptate. Îi spuse acest lucru şi lui Kitty, în timp ce îşi scoteau halatele.

- Ai fost excelentă, nici cu nevastă-mea nu lucram mai bine.

- Da? Ce-ai zice să mergem să sărbătorim evenimentul?

Leo reuză. Era prea obosit pentru o ieşire la restaurant, şi nici n-ar fi vrut să-şi supere soţia făcând o astfel de escapadă.

         Calcul sau nu, bănăţeanca organiză un nou chef într-o seară când Lea era de gardă. Leo nu ştiu cum să decline invitaţia, iar la plecare avu din nou impresia că frumoasa Kitty îl pupă cu prea multă convingere.

         “Şi până la urmă, de ce nu?” îşi spuse el în drum spre casă.

- Nenea Gică, l-aţi văzut cumva pe Leo? întrebă Lea intrând în biroul doctorului Moise. Trebuia să vină acum o oră să intre de gardă în locul meu.

- Cum, n-a venit? se miră şeful. N-a mai întârziat niciodată, nu-i aşa? mai spuse el, amintindu-şi că îl văzuse pe fiul prietenului său urcând într-o maşină bleumarin exact cu o oră mai devreme. Ei, apare el, o avea vreo problemă…

         Hotărât să taie răul de la rădăcină, a doua zi Moise îl chemă în birou pe Datcu.

-   Mă, dacă te mai văd cu aia, cu mine ai terminat-o! Păi se poate să-i faci Ilenei una ca asta?

Leo folosi toate minciunile pe care le spun soţii în astfel de cazuri, dar, dacă pe Moise reuşi să-l păcălească, cu el însusşi nu reuşi.

“Are dreptate moşu’”, cugetă el. Ce are aia mai mult decât Lea?”

“Bani!”, îi răspunse drăcuşorul ascuns după urechea stângă.

Lea rămăsese singura din tot serviciul chirurgie care nu ştia nimic despre preocupările extraconjugale ale lui Leo. Până la urmă, însă, se găsi un binevoitor.

         Vestea că Lea şi Leo divorţează îl  lovi ca o bombă pe doctorul Moise. Bătrânul nu putea să creadă că relaţia începută încă de la creşă se putea destrăma astfel. I-o spuse şi Ilenei.

- Nici eu nu credeam, nenea Gică. Dar uite că de câteva săptămâni nu mai vine acasă.

- Probabil că stă cu ea în apartamentul din Drapelul Albastru, presupuse doctorul.

- Unde!?

- Lângă Complexul mare, într-un fel de bloc cu două etaje…

- Păi nu mai stă în Salina?

- Nu ştiai? A vândut acolo şi s-a mutat la şase camere.

- Şase camere?!

         Au trecut mulţi ani de-atunci, iar în spital totul s-a schimbat. Doctorul Moise, cedând la rugăminţile ministrului sănătăţii, s-a transferat la Fundeni; şef al chirurgiei este acum Leonard Datcu, doctor în medicină, iar adjunct al şefului de serviciu este doctoriţa Datcu. Competenţa lor este cunoscută şi recunoscută atât de colegi cât şi, mai ales, de pacienţi. Cine nu ar avea încredere în nişte medici care salvează vieţi, dar niciodată nu acceptă nici cea mai mică “atenţie” de la bolnavi? Şi la ce le-ar trebui bani? Au destui. Vila “Belvedere”, în care locuiesc ei, este cea mai mare şi cea mai frumoasă din noul cartier Sud. Maşinile Mercedes, al lui alb, iar al ei roşu, sunt cunoscute în tot oraşul.

         Singura care are o maşină mai scumpă decât soţii Datcu este doctoriţa Kitty Predescu. Ea este posesoarea unui B.M.W. full option, făcut pe comandă, care, când nu este în curtea spitalului, poate fi văzut  între două Mercedesuri, unul alb şi celălalt roşu, în garajul vilei “Belvedere”.

Înapoi la începutul paginii

INSPECŢIE

        Bărbatul deschise uşa, aruncă o privire iscoditoare în interior şi, cu paşi mici, intră în salon. La acea oră, restaurantul era aproape gol; la o masă de lângă fereastră, un grup gălăgios dezbătea, pesemne, probleme importante, dacă era să judeci după carneţelul pe care unul dintre consumatorii respectivi îl tot deschidea şi îl închidea, fără să citească sau să scrie ceva. Doi băieţi, la o masă mai depărtată, jucau avioane, aproape fără să se atingă de sticlele de bere din faţa lor. În apropiere de podiumul orchestrei, un televizor cu sonorul dat la maxim asigura ambienţa : se transmitea un meci de fotbal.  Cei doi ospătari îmbrăcaţi în uniforma specifică urmăreau partida, fără să arunce nici o privire către noul sosit.

        Acesta îşi alese o masă, studie cu atenţie bucata de pânză care o acoperea, azvârlind, cu un bobârnac, câteva firimituri de pâine, apoi trase un scaun, pe care îl încercă cu grijă, să nu se clatine.

- Dacă sunteţi amabil!…rosti muşteriul, făcând un gest în direcţia celor doi chelneri.

Aceştia nici nu ridicară privirea, meciul era mult prea interesant.

- Domnu’ ospătar! nu se lăsă clientul.

- Da, da, imediat…mormăi unul dintre microbiştii în uniformă, fără să schiţeze nici o mişcare.

        Mulţumit, parcă, de a fi fost luat în seamă, clientul se ridică de pe scaun, îşi scoase, cu gesturi încete pardesiul, pe care îl aşză pe al doilea scaun de la masa sa, apoi se reaşeză. Mai ridică o dată mâna, cu intenţia de a atrage atenţia asupra sa, dar renunţă. Scoase din buzunarul hainei un ziar, aruncă o privire asupra titlurilor, apoi se ridică în picioare şi se apropie de televizor.

- Cine joacă?

- Ai noştri cu ai lor, catadicsi unul dintre ospătari.

- Drapelu’? Şi cât e scorul?

- Zero la zero pentru ai lor! se răsti celălalt.

- Şi…mai au mult?

- Până se termină!…Auzi, domne, da’ ce mă tot baţi la cap?

- Păi…ziceam să beau şi eu o bere…

- N-ai decât, da’ mai stai niţel, că dă ăştia gol acuma.

- Atuncea “hai Drapelu’!”, scandă clientul, întorcându-se la masa sa.

Mai trecură câteva minute. Omul îşi răsfoi ziarul, apoi îl îndoi şi îl aruncă, nervos , pe

scaun.

- Domnu’ ospătar, îmi aduceţi berea aia?

- Domne, mata ai chef de scandal? Ia vezi, că acum te iau de guler şi te dau afară! strigă ospătarul, arătându-i pumnul nerăbdătorului client.

                Dezarmat, omul se ridică din nou şi se apucă să viziteze localul. Admiră un tablou de pe perete, se privi în oglinda din spatele barului, numără sticlele cu etichete străine, găsi, după miros, drumul către grupul sanitar, apoi reveni la masă. Drapelul albastru trecea, se pare, printr-o criză de inspiraţie, pentru că ospătarii tot nu se mişcaseră din faţa televizorului. Disperat, clientul le mai aruncă o privire, apoi începu să-şi îmbrace pardesiul.

                În acel moment, dinspre bucătărie se ivi un foarte tânar angajat al localului. Se îndrepta şi el spre televizor, dar unul dintre mai vârstnicii ospătari îl admonestă:

Bă, ăsta, clientul te-aşteaptă de-o oră, iar tu ai chef de fotbal? La masa clientului fuga-marş!

Parcă muşcat de un şarpe, micul picollo se întoarse din drum, repezindu-se la clientul care, fără speranţa de a mai fi servit, pornise spre uşă: îl luă de mână, facându-l să se întoarcă din drum, îl ajută să-şi scoată din nou pardesiul, îi trase scaunul, îndemnându-l să ia loc, apoi duse la garderobă haina omului. Surprins, acesta se lăsă dus, fără a protesta.

- Cu ce vă servim stimate domn?

- Poţi să-mi aduci…o bere?

Picollo-ul aduse o listă cu tipuri de bere, îi explică clientului ce calităţi are fiecare dintre ele, apoi îşi demonstră talentul de viitor barman priceput răcorind paharul şi turnând lichidul cu un guler exact aşa cum îl recomandă producătorul. La final, tânărul aşeză pe masă si o mică farfurie cu alune sărate.

- Din partea casei, preciză el.

………………………………………………………………………………………………………..

- Aş vrea să vorbesc cu patronul, spuse clientul, după ce achită nota.

- Îmi pare rău, domnule, răspunse tânărul picollo, dar patronul nu se află în restaurant,

iar eu nu am voie să îi telefonez. Doar nea Damian, şeful de sală…

                Auzindu-şi numele, unul dintre cei doi ospătari amatori de fotbal strigă:

- Ce-i cu mine?

- Domnul vrea să vorbească cu domnul Lungu, răspunse băiatul.

- Domne, mata ai impresia că patronul nostru se deranjează pentru orice fleac? se răsti şeful de sală.

- Dar pentru un inspector din partea Ministerului Turismului s-ar deranja? se interesă clientul.

………………………………………………………………………………………………………..

- Dorin Ionescu, delegat pentru inspecţia în vederea acordării clasificării localului dumneavoastră, se prezentă clientul.

- Vai, ce onoare! Îmi pare aşa de rău că nu aţi fost primit aşa cum se cuvine! Să ştiţi că de obicei nu se întâmplă aşa! Noi avem cea mai mare grijă ca clienţii să fie mulţumiţi!

- Cu angajaţi ca dumnealor? Greu de crezut!

- A fost un accident regretabil…O să-i sancţionez!

- Într-adevăr, ar trebui. Cu un astfel de şef de sală nu primiţi nici măcar o stea.

- Îl dau afară!

- Foarte bine. Dacă îmi promiteţi că numiţi un om capabil…

- Desigur, pe domnul Costescu…

- Nu cumva celălalt ospătar?

- Păi…

- Păi tot aia e, domnule patron! Dumneata ai nevoie de o persoană cu adevărat competentă!

- O s-o caut…o să…

- Ce să mai cauţi, domnule? Ţi-am găsit-o eu!

- Pe cine?

- Cum zici că-l cheamă pe băiatul care m-a servit?

- Copilu-ăla? habar n-am.

- Ar fi bine să afli. Dacă vrei steaua, pe el îl angajezi, şi îi dai şi o leafă bună, ca să-l motivezi…Ştii că a refuzat bacşişul?

- Dar îmi daţi o stea?

- Pe cuvântul meu.

- Bine. Îl numesc şef de sală cu cinci milioane salariu.

- Şase milioane.

- O stea?

- O stea.

- De acord. Dacă îl recomandaţi dumneavoastră…

Chemat, tânărul proaspăt numit şef de sală se prezentă imediat.

- Băiete, domnul Lungu tocmai te-a numit într-o funcţie importantă. Vei primi un salariu pe măsură, dar, ţine minte, de comportamentul dumitale depinde în cea mai mare măsură viitorul acestui local. Va trebui să faci totul pentru a transforma numele restaurantului în renume! continuă inspectorul să îl prelucreze pe tânăr. Ai înţeles?

- Da, tată! răspunse, cu o voce fermă, acesta.

Înapoi la începutul paginii

PROZE SCURTE

Pretext. Big Brother: emisiune de divertisment propusă pentru prima dată de televiziunile americane, care prezintă, fără a o regiza, viaţa unei comunităţi. Populară şi în România  în anul 2001 prin iniţiativele PRO-TV  “Vara ispitelor”  sau  “Căsătorie în direct”.

Text:

INVENŢIA

- Dacă mărim puţin intensitatea…parcă începe să…

- Dom’ profesor, să nu fie periculos !

-Este! răspunse bărbatul mai varstnic. Orice invenţie este periculoasă; şi a noastră prezintă o doză de risc…dar aşa e ştiinţa, mai cere şi sacrificii!

- Da, replică tânărul, numai că nu e nevoie să suprasolicităm

generatorul.Am putea să construim un aparat optic pentru a mări concentraţia adăugată a lentilelor, şi asta fără nici un risc !

Profesorul rămase cu mâna suspendată langă  sofisticatul aparat .

- Cum?!…Cum?!…Cum e mi-a venit şi mie ideea asta ? Mă, pacoste mică, eşti un geniu !

Vizibil emoţionat  de laudele bătrânului, asistentul vorbi din nou :

- Cred că am putea construi un fel de suport optic…ştiţi…să

punem mai multe lentile…am calculat eu…concentraţia lor se însumează.

- Da, e logic ce spui tu, de fapt e foarte just ! Ştii ce, dacă vrei să te

iau coautor, ia fă tu o schiţă, du-te la ateliere  şi până mâine să-ţi facă ăia aparatul ! Eu mă şi apuc să pregătesc lentilele…Hai, pleacă odată, ne vedem  maine.

Rămas singur, profesorul Chifor îşi frecă, bucuros, mâinile. O adevărată mină de aur, băiatul ăsta, Bunea. Il remarcase încă de la primele seminare din anul întâi. Mereu căuta soluţii proprii, evitând să meargă pe căi bătătorite. E drept că multe din ideile lui  erau prea ciudate, parcă înaintea timpului, dar, în majoritate, propunerile lui ajungeau în noile cărţi ale profesorilor universitari. După absolvire, Chifor îl reţinuse la institut. Salariul nu era grozav, de, ca în învăţămantul superior, dar măcar avea şansa să cerceteze,să inoveze, să inventeze, să-şi valorifice ideile. Şi iată că Bunea venise cu ideea aparatului care avea să revoluţioneze tehnica culegerii de informaţii. Nu va mai fi nevoie de agenţi  care să-şi rişte viaţa pentru a implanta camere de luat vederi şi microfoane. Un simplu calculator conectat la Chi-Bun 1 (aşa cum se va numi aparatul lor) şi orice obstacol opac va deveni transparent, iar imaginile şi sunetele captate vor fi transformate în program de calculator. Principiul era simplu : un generator va produce un tip nou de radiaţii, inventate de Chifor. Asemeni razelor Roentgen, radiaţiile Chifor vor străbate orice corp, indiferent de starea  de agregare şi de componnţa lui chimică. Ba mai mult, ele vor fi capabile să transporte imagini şi sunete, convertibile în semnal electric, susceptibil de a fi prelucrat pe calculator. Până la acest punct, invenţia aparţinea în cea mai mare măsură profesorului. Dar iată că Bunea descoperise şi capacitatea ochiului omenesc de a percepe radiaţiile Chifor, ajutat doar de o lentilă, care ar trebui să aibă în componenţă  o substanţă specială, inventată de el. Muncise mult tânărul asistent  la obţinerea lentilei, dar până în acea zi mai rămăsese o problemă nerezolvată: aceea a concentraţiei de bunită în sticlă; lentila de concentraţie maximă nu era, din păcate, suficientă pentru a face imaginile transportate de razele Chifor destul de clare pentru puterea de percepţie a ochiului. Astfel că alternativa era : potrivit bătrânului savant, mărirea intensităţii razelor Chifor, cu efect, posibil, nociv asupra organismului uman ; iar după opinia lui Bunea,sistemul de lentile însumate.

Ideea tânărului se dovedi bună. Montate în sistem, lentilele Bunea (profesorul fu acela care propuse denumirea, atribuindu-i asistentului paternitatea lor) erau, într-adevăr, apte să filtreze îndeajuns  imaginile aduse de razele Chifor.

- Facem o încercare ! hotărî bătrânul, strângând ultimul şurub, în

 timp ce ajutorul sau măsura, cu aparate delicate, distanţele focale. Totul părea cum nu se poate mai bine : generatorul funţiona, lentilele erau la locul lor, calculele ieşiseră perfect.

- Facem, dom’ profesor, răspunse, emoţionat, Bunea. Hai să vedem ce mai face neica Buru, colegul dumneavoastră.

In cateva clipe, peretele care despărţea  laboratoarele celor doi savanţi dispăru. Ochilor uimiţi ai lui Bunea, apoi ai lui Chifor, li se înfăţişă imaginea lui Buru, care, împreună cu asistenta lui făcea…o temă importantă de  “cercetare”. Activitatea lor nu fu tulburată de emisia de raze Chifor, dovadă ca acestea nu afectau în nici un fel simţurile. Aparatul perfect de spionaj fusese inventat.

- Cine-a făcut aşa? Sări ca ars profesorul Chifor,deranjat de la lectura ziarului.

- Nu ştiu, bărbate, ce-or face ăia de pe scara C. De câteva zile se

aud tot felul e zgomote, zici că e război acolo! De fapt, astăzi parcă  s-au mai liniştit, poate s-au mutat unii noi, sau, cine ştie…Of, dac-aş putea eu să mă uit prin perete!…

- Cum ai spus ? Dar dacă îţi arăt eu ce este dincolo ? răspunse, pe un ton maliţios, profesorul.

- Ce, ai inventat burghiul ?

- Degeaba faci mişto. Iţi aduc mâine de la laborator o Chi-Bun, cea mai grozavă maşină de spart pereţii, promise el. O invenţie trăsnet. Am muncit mult, eu cu Florea, dar cu asta am dat lovitura !

A doua zi, profesorul aduse aparatul acasă. Spre mirarea lui, însă, doamna nu îi acordă nici o atenţie.

- Las-o-ncolo de invenţie acum, e ceva interesant la televizor.

- Mai grozav decât maşinăria mea ? 

- Ei, nu te supăra şi tu, e o emisiune în direct despre o familie, mai tare decât un film,e viaţă pe viu ! Ca la americani cu “Big Brother”.

- Bine că nu e viaţă pe mort ! bombăni soţul,apucându-se să monteze aparatul.

In câteva minute reuşi să pună la locul lor toate şuruburile, conectorii fură cuplaţi, măsurătorile efectuate, ştecherul băgat in priză…Dar doamna  nu se mişcă din faţa televizorului pană când profesorul nu îşi manifestă autoritatea.

- Bine, bine, hai să vedem ce-ai  mai făcut ! acceptă femeia.

Savantul îi potrivi dispozitivul optic in faţa ochilor, reglă generatorul şi apăsă butonul de pornire, aşteptând un semn de entuziasm din partea soţiei sale.

- Asta zici tu că-i invenţia secolului ? spuse însă, cu dispreţ, ea.

- Da, e o chestie fenomenală, e…

- E un nimic ! Spui că ai muncit o jumătate de an numai ca s-o montezi ?

Halal ! Eu n-am muncit de loc şi am văzut exact acelaşi lucru ca aici.

- Unde ai ?…

- La televizor. De la familia asta transmite şi Pros-TV-ul…Şi mai ai curajul să spui că televiziunea e o prostie !…           

Înapoi la începutul paginii

PSIHOLOGIE

- Dom’ director, s’trăiţi, l-am adus p’ăsta, că…

- Ce-i, mă, Gică, avea traista plină?

- Avea, s’trăiţi! Vro două pulpe! Şi, ce mi-am zis, ia uite, domne, de ce nu ne creşte dom- director

salaru’! Şi l-am adus!

*

                Astfel de scene se petreceau zilnic în biroul doctorului Bilau, directorul abatorului Chickabat S. A. Portarii depistau mereu câte  un salariat care voia să iasă cu sacoşa plină. La început, doctorul se înfuria, hoţul era anchetat cu toată severitatea şi, cu toate că încerca să scape fie cu linguşeli, fie ameninţând cu sindicatul, nu găsea niciodată îndurare. Cu timpul, doctorul a devenit mai blând, renunţând să-i mai concedieze pe infractori, ba chiar încerca să afle motivul pentru care producţia era dijmuită.

                Dialogul era, însă, dificil. Conoscând intransigenţa directorului, oamenii prinşi “cu mâţa-n sac” nu voiau să se lase păcăliţi de tonul, acum conciliant, al şefului lor.

                Iar furturile continuau, spre disperarea doctorului Bilau, dar şi al cinstiţilor nea Gică şi nea Petrică, cei doi portari care nu aveau acces la halele de producţie.

*

- Domnilor, aşa nu se mai poate! atacă directorul în deschiderea şedinţei consiliului de administraţie. Nu mai spun că se pierde o parte din profit, dar asta e o adevărată lovitură adusă autorităţii noastre. Aştept propuneri.

- Să-i dăm pe mâna poliţiei, mama lor de hoţi! strigă economistul Pandelescu, şeful secţiei Desfacere.

- Îi dăm, domne, îl linişti  Bilau. Dar dacă-i băgăm pe toţi la închisoare rămânem fără oameni, că se sperie toată lumea şi nu se mai angajează nimeni la noi. Nu, trebuie să găsim ceva mai uman…

- Dar dacă în loc să-i pedepsim îi convingem să nu mai fure? spuse, timid, tânărul tehnician Dima.

- Bine-ar fi dac-am putea…suspină Bilau. Dar cum?

- Sa convocăm o şedinţă, se auzi glasul, şi mai timid, al lui Dima. Să le explicăm…

- Ce să le mai explicăm? Să chemăm poliţia! se răţoi Pandelescu.

- Dar dacă..îngăimă iarăşi Dima, să angajăm un psiholog…adică…

Propunerea prinse imediat, consiliul de administraţie o votă în majoritate – Pandelescu rămânând adeptul forţei – iar directorul îşi asuma sarcina de a o duce la îndeplinire.

*

                Ioana Voicu apăru la abator într-o luni dimineaţă. O primi Pandelescu, Bilau fiind în acel moment convocat în capitală, la Adunarea Generală a Actionarilor.

- Am înţeles cine sunteţi, domnişoară, dar vreau să vă spun că, personal, nu sunt de acord cu prezenţa dumneavoastră aici, pe care, din păcate, n-am putut-o împiedica. Deci, iată…

*

                Tânăra specialistă în psihologie se integră imediat în colectiv. Fără a se arăta şocată de priveliştea oferită de activitatea abatorului, ea reuşi să-i provoace la dialog pe toţi lucrătorii, de la cei care luau viaţa nevinovatelor găini şi a mult mai nevinovaţilor pui, până la cei care ambalau şi pregăteau pentru transport şi vânzare produsul finit. La început, nimeni nu voia să admită existenţa fenomenului pe care Ioana îl descria ca “aproprierea de foloase necuvenite”. Dezarmaţi, însă, de vocea caldă şi tonul calm al psihologului, oamenii îşi goliră, încet, încet, sacul cu mărturisiri.

*

- Aşa că, domnilor, propun următorul plan de măsuri…îşi încheie Ioana Voicu intervenţia, depunând un dosar pe biroul directorului.

- Credeţi că vom ajunge la rezultatul dorit? întrebă doctorul.

- Aceasta este convingerea mea, răspunse blonda specialistă.

După ce răsfoi, îngândurat, dosarul, Bilau ridică privirea.

- Domnişoară, noi vă mulţumim pentru colaborare. Credem că aţi făcut un lucru bun pentru firma noastră şi, cu inima împăcată vă înmânăm cecul cu onorariul dumneavoastră, aşa cum ne-am înţeles…şi, de asemenea, dacă sunteţi de acord, noi ne-am gândit să vă oferim un mic dineu…astă seară, la Casa Coloanelor…Ceva prietenesc, poate şi ca o bază de colaborare pentru mai departe…Vom fi noi, consiliul de administraţie şi dumneavoastră.

*

- Dom’ director îşi cere scuze că n-a putut veni, spuse Pandelescu în loc de “bună seara”. L-a chemat prefectul, n-avea cum să refuze.

- Dar domnul Dima?

- Dima? Timid cum e, nici nu mă aşteptam să-l văd aici…Dar să luăm loc…

- Deşi se desfăşura ‘en petit commité’, dineul fu deosebit de reuşit. Pandelescu pricepu, în sfârşit, de ce inteligenţa, şi mai ales a unei tinere şi frumoase specialiste, este superioară forţei brute.

- Bieţii oameni, ei fură de nevoie, iar eu voiam să-i dau pe mâna poliţiei…

- Dacă vă spun…mi-a explicat unul că are copil mic, nevastă-sa n-are serviciu…trebuie să mănânce şi ei ceva.

- Totuşi, oamenii ăştia au salariu.

- Unul foarte mic.

- Asta-i posibilitatea pe care-o avem.

- Ştiu, dar…faceţi puţin socoteala. Cu cât cumpăraţi un pui viu de la producător? Cu cât îl vindeţi

după ce-l tăiaţi? E o diferenţă de vreo 150 – 160 %?

- E, dar …

- Staţi puţin, ştiu, se plătesc atâtea angarale. Dar tot rămâne, să zicem, un 80 %. Nu?

- Cam atâta, recunoscu economistul.

- Vedeţi? Unde se duc banii ăştia? La patron! Credeţi că muncitorii nu-şi dau seama de ce turcul umblă cu Mercedes, iar ei cu bicicleta?

- Asta e adevărat. Mie nu-mi ajung banii să-mi repar nici măcar amărâtul ăla de Oltcit cumpărat pe vremea lui tovarăşu’.

- Aia e! Turcul are vilă în Cartierul Sud. Dumneavoastră unde staţi?

- Cu părinţii, la bloc, în Drapelul Albastru. Noroc că nu sunt însurat, că altfel…

- Şi-i mai înjuraţi pe săracii muncitori? Vedeţi că au motive să fure?

*

Pandelescu se gândi mult la această discuţie.

- Are dreptate tipa…Al naibii de turc…şi Bilau care-i cântă-n strună…Să zici că voiam să-i bag la zdup pe ăia, săracii…

După câteva zile, vârstnica mamă a economistului rămase cu gura căscată când văzu un pacheţel cu ficăţei pe masa din bucătărie. Fără să comenteze, ea pregăti un paté gustos, din care fiul ei, însă, nu ajunse să se înfrupte. În acea seară trebuia să ia cina în oraş, împreună cu o colaboratoare a firmei.

*

- Ai avut dreptate, se confesă economistul. Mai mult fură turcul de la noi decât noi de la el. Trebuie să-ţi mărturisesc că astăzi mi-am călcat pe inimă şi am luat şi eu nişte ficăţei.

- Ai văzut că?…replică Ioana Voicu. Nişte ficăţei…nici nu se văd faţă de ce ia turcul, dar părinţii tăi probabil că s-au bucurat. Atâtea procese de conştiinţă…zău, cât sunt eu de psiholog, nu pot să înţelg…               

*

                A doua zi, doamna Pandelescu găsi în frigider doi pui. Îi fripse în cuptor, spre deliciul întregii familii.

*

- Radule, mamă, ce să fac cu atâta carne de pasăre?! îl întâmpină doamna Pandelescu pe fiul ei care tocmai scotea din servietă două pungi cu pulpe. Voi, de câteva săptămâni nu mai mâncaţi aşa ceva, tanti Geta şi nenea Nelu s-au săturat şi ei, frigiderul e plin…Mai bine nu mai aduce!

- Cum adică? Şi să-l las pe tâlharul ăla de Osman să se îngraşe pe spinarea noastră?

*

- Da, înţeleg, spuse în aceeaşi seară Ioana Voicu. Dacă vrei, îţi explic ştiinţific, chestia asta se numeşte…

- Lasă, nu-mi mai spune. Dar e păcat să nu-l mai pedepsim pe Osman! Vreo idee aşa, mai ştiinţifică, n-ai tu?

- Ce să-ţi zic? Şi eu m-am cam scârbit de pasăre…Mai e doar fratele meu, care ţine regim şi nici nu mănâncă altceva. Şi de fapt îi şi place pieptul fript.

- Da? Gata, mâine îi aduc o sacoşă plină!

*

- Dragul meu, Marian îţi mulţumeşte pentru piepţii de ieri, zice că parcă au fost mai fragezi decât data trecută.

- Îi mai aduc.

- Dar nu-ţi e frică să…scoţi mereu din abator?

- Cine îndrăzneşte să mă controleze pe mine? Păcat doar că nu pot să-mi pornesc Olcitul, aş pune mai multe în portbagaj. Ia să nu se mai umfle turcul ăla pe munca noastră!

- Dar ce are Oltcitul tău?

- E stricat, iar eu n-am bani să-l repar.

- Ai putea să vinzi carne.

- Iubito, eu sunt om cinstit. Cum să fac bani din munca altora? Să fur, ca Osman? Eu nu vreau decât să-l pedepsesc pe patron!

- Da, da, cunosc… e un fenomen psihic decris şi de…dar n-are rost să-ţi ţin cursuri. Îţi spun doar că gândeşti absolut normal. Ăăă…mă gâdeam…nu vrei tu să-ţi împrumut Dacia lui tata, ca să ai cu ce să mergi la serviciu? Că el şi aşa e pensionar, nu mai merge nicăieri…

- Bună idee, aş putea să pun în ea câte-o navetă de plastic plină cu pui şi cu produse. Numai

Marian să poată să mănânce tot ce-o să-i aduc!

*

Secretara dădu buzna în biroul directorului Bilau.

- Dom’ director, a apărut în ziar!

- Povestea cu?…

- Da, să vă citesc: “Poliţia ne informează. S-a început urmărirea penală împotriva patronului rotiseriei VOIMAR. Acesta, numitul Voicu Marian, împreună cu sora sa Voicu Ioana şi cu concubinul acesteia, numitul Pandelescu Radu, au găsit un mijloc original de aprovizionare cu materie primă…”               

Înapoi la începutul paginii

MOŞTENIREA

         În acea după-amiază de februarie, Vasile F. Tosu fu întâmpinat de soţia sa  cu o blândeţe neobişnuită.

- Dragul meu, ce obosit trebuie să fii!…după şapte ore de curs…

- Stai liniştită, dragă, n-am avut decât trei, şi escrocii ăia de la a douăşpea au şters-o.

- Ce bine, că şi aşa era frig în şcoală, şi…

- Păi da, că aici e mai cald ?

- N-o fi, dar eşti acasă, eşti înconjurat cu căldura familiei.

Profesorul Tosu locuia cu familia la etajul nouă al unui bloc din cartierul Drapelul Albastru. Deşi nu era prea veche, clădirea avea deja multe defecţiuni : liftul funcţiona destul de rar, iar circulaţia apei calde şi a agentului termic se făcea cu greutate la etajele superioare. Numai administratorul, un fost contabil-şef, circula cu uşurinţă din uşă-n uşă pentru a încaasa întreţinerea.

- Ţi-am făcut o cafea bună, dacă vrei, îţi dau şi un coniac…continuă  doamna Tosu.

- Auzi, da’ ce-i cu tine de mă cocoloşeşti aşa ? A făcut ăla micu’ vreo bucurie la şcoală ?

- N-a venit încă, scapă de abia la şase jumate.

- Totuşi, ai tu ceva…

Femeia fu nevoită să se descarce.

- Să vezi, ai primit un telefon de la văru’ tău, Lică.

- Ăla ? Ce mă-sa voia ?

- Îţi place cafeaua ?…Ştii…ăăă…a murit unchiu-tău Decebal..

- A murit unchiu’ Deciu ? Să fie sănătos! …ăsta, vreau să spun,să-i …Dumnezeu să-l ierte, că mare escroc mai era !

- Nu faci o criză ?  Şi eu, care eram îngrijorată…

- Pentru ăla ? Nu mă bucur c-a dat colţu’, dar nici n-o să plâng. Ştii tu cât a chinuit-o ăsta pe biata mama, când erau copii? Ca să nu-ţi ai zic cum a fraierit-o la împărţirea averii! Noroc că le-au luat cominiştii tot.

- Basil…apropo de avere…

- S-a dus, dă-o-ncolo!

- Nu, a zis Lică, cică ai moştenit şi tu ceva…o căruţă.

- O ce? Ăştia-s nebuni! Ce să fac eu c-o căruţă?

- Are şi cai,

- Serios? Bravo mie, o să mă duc la liceu cu căruţa, sa aibă copiii de ce să râdă. Nu-mi trebuie.

- Binenţeles că nu-ţi trebuie, dar ştii, dacă e-n testament…

- Poate să fie. Nici nu mă duc la înmormântare, aşa că, să facă ce vor ei cu testamentul.

- Ba cred că trebuie să te duci. Dacă e testament, trebuie să fii de faţă.

- Bine. Atunci mă duc şi le spun că nu am nevoie de moştenire.

Discuţia continuă mukt timp, dar concluzia nu se schimbă. Vasile avea să meargă la citirea testementului, ca să dea o semnatură că renunţă la orice pretenţie, Şi totul urma să fie ca mai înainte.

În ziua fixată, profesorul ajunse în satul unchiului său Decebal cu câteva ore întârziere : o defecţiune la delcoul Oltcitului. Coborând din maşină, după ce repetase în gând tot felul de formule de salut şi de condoleanţe, fu uimit de entuziasmul rudelor sale.

- Ia uite, a venit dom’ profesor de la oraş! Ce, bă, nu-ţi mai ajunge banii? Ai venit să ne jefuieşti pe noi,ha? strigă Lică.

- Bine v-am gă..încercă Vasile.

- Ba mai bine se urca un T.I.R. pe tine,lacomu’ naibii! îi aruncă şi soţia vărului. Hoţule!

- Mă,eu nu…

- Tu nu ce, bă, nu ce? Căruţa pe care tata a cumpărat-o anu’ trecut! Caii pe care i-am hrănit eu! răcni Lică. Că prostu’ ăla bătrânu’ îl scârma-n fund…cică era dator mă-tii…fir-ar mă-ta a …

- Mă Lică, tu nu ştii ce spui? se înfurie Vasile. Eu nu…

- Ia uite, mai şi vorbeşti! Că acum îţi dau vreo două!

Prezenţa şefului de post şi a primarului îl împiedicară pe Lică să treacă la acţiune. Poliţistul potoli spiritele, iar primarul arătă că vehiculul cu tracţiune animală aparţine numitului Tosu F. Vasile, domiciliat în… pentru că aşa era dorinţa defunctului, consemnată în testament.

Auzind sentinţa primarului, Lică ridică din nou vocea şi pumnul,fapt care reuşi să-l înfurie şi mai tare pe Basil.

- Domnu’ plutonier, eu n-aş fi vrut căruţa asta… ce să fac cu ea la bloc? Dar acum, prea m-au supărat oamenii ăştia, aşa c-o iau. Să se înveţe minte! Pot lăsa maşina până mâine dimineaţă la dumneavoastră, la Poliţie?

Lică îşi dădu iar drumul la gură :

- Nenorocitu’! A venit el de la oraş croit să-mi ia căruţa! nu puteai să stai acasă?

- Mă vere, eu n-am nevoie de căruţa ta, replică, furios, profesorul. Voiam doar să semnez că…

- Voiai să te duci naibii! tipă ţăranul.

-Bine, dacă e aşa, o iau! trânti Vasile. Să mor eu dacă pui tu vreodată mâna pe căruţa asta! Mă faci tu pe mine hoţ?

Tot plutonierul de poliţie fu acela care îl ajută pe nepriceputul orăşan să înhame caii şi să scoată căruţa din curte, iar Oltcitul îşi găsi adăpost provizoriu în curtea largă a primăriei.

Doamna Tosu adormise pe scaun, când auzi cheia răsucindu-se în broască. Era aproape ora trei dimineaaţa.

Persoana care intră în casă semăna doar vag cu soţul ei. Parcă şi vocea îi era schimbată.

-E un ger de mori! reuşi Vasile să şoptească.

-Ce-i cu tine? S-a stricat maşina?

-          Ce maşină, am venit cu căruţa…răspunse profesorul.

Cu ajutorul unui ceai fierbinte, vocea bărbatului se dezgheţă. În cîteva minute, înainte a de adormi cu cana în mână, el reuşi să povestească cum se ambiţionase să ia căruţa şi caii, cum negociase cu primarul să-i ţină maşina, cum încercase, zadarnic, scuturând hăţurile şi biciul, să convingă caii să meargă, şi cum, până la urmă, plecase din sat trăgând animalele de dârlogi şi urmărit de înjurăturile neamurilor sale.

După ce reuşi, cu mare greutate, să-l întindă pe Basil pe pat, doamna Tosu ieşi pe balcon. În parcarea blocului, luminată slab de vitrina alimentarei de la parter,caii băteau, neliniştiţi, din picioare.

II

- Săru’-mâna,doamnă, începu fostul contabil, am venit să vă spun că nuştiu ce bou a adus o cărută cu cai pe locul lui dom’ ‘profesor.

Trezită brusc din somn, doamna Tosu răspunse, revoltată :

- Goniţi-l încolo, domnu’ şef, nu mai are omul dreptul să-şi ţină nici măcar o amărâtă de maşină în faţa blocului?

Din uşa dormitorului, Vasile, mai tolerant din fire, încercă să facă pa

- Lasă-l, domne, că pleacă şi singur,spuse el, strângându-i mâna administratorului şi împingându-l spre ieşire.

- Da, dom’ profesor, da’ al naibii!…S-au bălegat pe asfalt!

- N-are nimic, de abia nu se mai văd petele alea de ulei de care-mi tot zici dumneata mereu, spuse el, închizând uşa în nasul musafirului.

-Avea dreptate,bietul om, de ce l-ai dat afară aşa? izbucni femeia după ce se asigurase,privind prin vizor, că în faţa uşii nu se mai afla nimeni.

-Are, cum să n-aibă! mormăi profesorul. Auzi, idiot, bou! Şi tu îi dai dreptate! Merci frumos!

- De abia acum doamna îşi aminti de sosirea târzie a soţului ei. Punându-şi mâna la gură, într-un gest care ar fi vrut, parcă, să facă uitată gafa comisă, ea aruncă o privire pe fereastră : nouă etaje mai jos, caii, înfriguraţi, băteau din copite. În jurul lor, câţiva copii priveau miraţi la insolitul, pentru ei, mijloc de transport, întinzând câte un biscuit sau o napolitană. Caii, lihniţi, acceptau ofranda, probabil cu gândul la un braţ de fân.

- Vai de capul nostru, omule, ce facem cu fiarele alea? Ia uite, sunt moarte de foame! observă femeia.

- M-am gândit eu la ceva. Vorbesc cu Anghel. Le duc la el, la Liceul agricol, că au ei acolo un fel de grajd. Iar după-masă, când mă duc să-mi iau maşina, îl iau şi pe căposu’ ăla de Lică până aici, să-şi ducă naibii beleaua acasă, îşi expuse Basil Tosu planul. Că, decât să merg eu iar pe lângă cai atâţia kilometri…

- În scurt timp, locatarii blocului avură parte de un spectacol deosebit, acela al distinsului profesor care îşi pornea noua  “maşină”.

- Şi-a dat şi el seama, în sfârşit, că orice e mai bun decât un Oltcit! concluzionară vecinii.

Directorul de la Agro se lăsă uşor convins să ţină atelajul în incinta şcolii.

- Dar să nu-l uiţi la mine, Basile, că nici noi nu stăm prea bine cu furajele, şi…

- Ce naiba, domne, dacă-ti spun, mâine vin cu văru-meu să-l ia, ce mai!

- A doua zi, Oltcitul lui Tosu apăru, într-adevăr, în faţa grajdului, dar, în loc să-l aducă pe Lică, profesorul descărcă doi saci cu ovăz.

- Te rog eu, spuse el, interogat de director, mai ţine-i puţin, câteva zile! Tâlharul ăla de Lică vrea să-i aduc eu căruţa şi să-l rog frumos s-o primească înapoi…

- Mă Basil, dar tu chiar vrei să-i dai ăluia căruţa îndărăt? De ce n-o vinzi, că doar e a ta, şi dă-l în mă-sa pe ăla!

- Să ştii că aş vinde-o. Dar unde găseşti într-un oraş mare amatori de căruţe cu cai? Doar un fraier ca mine se-ncurcă cu aşa ceva!

Vizita Oltcitului la baza de practică a Liceului Agroindustrial deveni la fel de obişnuită ca şi dialogul dintre profesorul Tosu şi directorul Anghel :

- Vezi că eşti oaie cu şorici? M-ai vrăjit pentru două - trei zile. Au trecut două luni!

- Domne, dacă-ti zic! O să găsesc pe cineva să conducă porcăria asta până la ţară, şi-o iau. Dar nu văd de ce te plângi, că furajele ţi le-am adus mereu.

-Într-o zi, miracolul avu loc. Unul dintre elevii liceului acceptă,pentro o notă de zece, să conducă atelajul până în ograda vărului Lică. Căruţa, petrecută din priviri de elevii celor două clase de zootehnie aflate în practică, plecă dis-de-dimineaţă şi… reveni spre seară. Lică se răzgândise. Nu voia să fie târât prin tribunale că ia lucrurile altuia. Iar dacă Vasile chiar voia să-i dea înapoi bunul lui, atunci nu avea decât să vină el însuşi la comenzile vehiculului, aşa, ca să vadă localitatea că el avea dreptate, şi nu nenorocitul de orăşean care voia să se îngraşe din munca altuia.

Din păcate, directorul Anghel nu mai voia să audă nici de căruţă, nici de cai. Nici măcar cu furajele clientului. Iar Oltcitul din nou fu nevoit să-şi cedeze locul din parcare.

Între timp, nici doamna Tosu nu stătea degeaba. Cu greu, cu rugăminţi, cu lacrimi, ea reuşise să scape, scriptic, de povara proprietăţii nedorite. Tribunalul acceptă, în cele din urmă, ca domnul Tosu F. Vasile să renunţe la moştenire – cu toate că iniţial, aşa cum toată lumea putea mărturisi, o primise cu entuziasm – în favoarea rudelor sale. Adică a lui Lică.

Iar a doua zi…

- Basil! Basil! Scoală-te, omule, că calul ăla negru a căzut pe jos! E plin de sânge!

Poliţia sosi prompt. Se părea că un şofer neatent şi neîndemânatec atinsese piciorul din faţă al animalului.

Veterinarul, trimis de, totuşi, amabilul director de la Agro, constată fractura şi propuse şi tratamentul : o injecţie cu stricnină.

- Ca să-i calmeze durerile? întrebă, plin de speranţă, Basil Tosu.

- Ca să-l calmeze de tot, dom’ profesor, răspunse specialistul în fracturi cabaline. Mai bine gândiţi-vă cum o să căraţi mortăciunea din parcare!

Se găsi o soluţie : spre amuzamentul privitorilor, un Oltcit înhămat la o căruţă cu un singur cal (mort, aflat  sus, pe platformă) traversă oraşul până la rampa de gunoi. Acolo, profesorul, cu multe manevre care uzară în bună măsură ambreiajul, reuşi să scape de încărcătură.

- Să-l ia naiba pe Lică cu tat-su şi cu caii lui cu tot! înjură Basil, revenit la domiciliu.

- Sa-l ia! îl încurajă soţia lui. Mai ales că te aşteaptă în sufragerie.

- E la noi? se miră soţul,vorbind mult mai încet.

- Da, i-a adus şi lui poştaşul hotărârea judcătorească pentru renunţarea la moştenire.

- Renunţarea mea?!

- Da, am uitat să-ţi spun. Ieri a venit şi la noi decizia. Tot prin poştă.

Lică era jovial.

- Bă, Vasilică, bă, eu credeam că eşti un nenorocit şi că vrei să-mi furi căruţa. De ce n-ai spus de la început că?…

- Păi, n-am încercat? Dacă mă lăsai să vorbesc, nu mă mai chinuiam atâta. Şi nici nu murea calu’ ăla.

- Care cal? sări vărul.

- Ăla negru. L-a lovit o maşină în parcare şi a trebuit să-l…

- Nenorocitule!!

- Doamna Tosu reuşi cu greu să-i despartă pe cei do veri, încleştaţi într-o îmbrăţişare prea puţin drăgăstoasă. Lică, proferând înjurături şi ameninţări, plecă trântind cu putere uşa şi având în buzunar câteva dintre bijuteriile de aur care până atunci aparţinuseră verişoarei sale. Soţii Tosu îl priviră de la balcon cum îşi lua din parcare căruţa, trasă de calul supraviţuitor.

- Bine c-am scăpat! răsuflă uşurat Basil.

- Am scăpat, Basil, am scăpat, daar am scăpat şi de medalionul de la mama, şi de lănţişorul de la…

- Da, dar măcar am reuşit să salvăm verighetele, tot e bine…În tot cazul, să ne învăţăm minte să mai moştenim tot felul de porcării.

- Ai dreptate, ar trebui să avem grijă să nu mai moară careva din familia ta. Să ia exemplu de la ai mei.

III

- Basile, vezi că te caaută un ţăran la uşă. Să nu fie iar vreo rudă, că!…

Nu era o rudă.

- Hai s’trăiţi! cuvântă musafirul. Mata sunteţi nea Basintosu?

- Pe-aproape. Basil F. Tosu, se prezentă gazda.

- Mă scuzi, nea Baftosu, îngăimă, intimidat, omul. Ştiţi, m-a trimis nea Anghel,ăla de-are şcoală de grăjdari.

- A, domnul Anghel? Cu ce vă pot ajuta?

- Păi, mi-a zis că aveţi mata o căruţă cu cai şi n-aveţi ce face cu ea. N-o vindeţi?

Înapoi la începutul paginii

REVEDERE

                …Iatā si salcâmul de la intersecţie. De aici se terminā asfaltul. O iau la stânga şi opresc, să-mi examinez faţa în oglinda retrovizoare…nu vreau sā apar în neregulā…doar vin acasā dupā şaisprezece ani. Hubert, soţul meu, mi-a pus în portbagajul Golfului o mulţime de cutii şi pacheţele, trebuie, mi-a spus el, sā ajung în satul meu exact aşa cum sunt aşteptatā, cu o mulţime de lucruri nemţeşti, pe care sā le împart. Haine bune pentru fratele meu Dan, am luat ceva frumos şi pentru cumnata Vio, iar pentru copiii lor am nişte jucārii, şi gumā de mestecat, am auzit cā e la mare preţ în România. Pentru tata, sāracu’, Hubert a cumpārat o pompā de stropit pomii. Atâta i-a mai rămas, munca în grădină. Mie mi s-a pārut cam grea, dar cicā are capacitate mai mare, nu te plimbi toatā ziua prin livadā cu gāleata.

                Am trecut de intrarea în vie. Urmeazā ferma de porci, despre care am auzit cā a dat faliment, (cum poate o fermā de porci sā dea faliment ?) şi, iatā satul. Aratā exact cum cum mā aşteptam. Uite şi vila lui Baros, āla care a murit dupā ce a bāut o vadrā de bitter, şcoala, acum fac iar la stânga, spre vale, la dreapta, gata, uite poarta cea verde.              

- A venit tanti Nuţi! A venit tanti Nuţi!

Cei doi adolescenţi deschiserā larg porţile pentru Volkswagenul mătuşii. Maşina intră şi se aşezā, cuminte în fundul curţii lângā o Dacie cenuşie, fiind imediat înconjuratā de membrii familiei. Bātrânul Ion Şerbānescu, fiul lui, nora şi copiii se întrecurā în dovezi de dragoste pentru ruda lor venitā de peste māri şi ţāri.

- Nu ne-am mai vāzut de-o mie de ani! comentā tatāl, neştiind unde sā-şi  arunce pālāria care-l împiedica sā-şi îmbrāţişeze fata.

Fratele, însā, nu pāru la fel de entuziast.

- Bine-ai venit! rosti, destul de încruntat, Dan. Ea e Vio, continuā el, ţinând-o de mânā pe soţia sa.

- Îmi pare bine, rāspunse, derutatā, Nuţi, ţuguindu-şi buzele pe obrazul cumnatei.

- Ce ne-ai adus? atacarā reprezentanţii tinerei generaţii

Prima zi a revederii a fost departe de sărbătoarea la care s-ar fi aşteptat membrii familei. Poate din cauza miilor de kilometri care îi despărţiseră atâţia ani, bătrânul şii copiii lui nu reuşeau să topească banchiza dintre ei. Nuţi, obişnuită cu confortul german, se abţinu cu greu să-şi spună părerea despre spălatul lângă gard, cu apă turnată din ulcica de lut. Nu fu mulţumită nici de ochii vecinului Ilie Negrilă, aţintiţi spre ea pe când se îndrepta spre cabina din nuiele din fundul grădinii, chair dacă tatăl ei îi reaminti că nea Ilie şi soţia lui, Dorina, au scăldat-o de nenumărate ori când era mică. Iar când veni momentul când, împreună cu Vio, trebui să spele un turn de vase, crezu că-şi dă duhul. Unde era  dish-washer-ul Siemens din bucătăria ei?

Nu credeam să fie atât de greu. Noroc, totuşi, că Vio e obişnuită cu munca asta din gospodărie; dacă nu era ea să mă ajute, cred că acum eram în maşină, în drum spre casă.

Parcă nici relaţiile dintre Dan şi Vio nu erau foarte calde. Nici o privire afectuasă între soţi, nici acele mici gesturi care trădează dragostea conjugală, o vorbă dulce, sau măcar un “sărutmâna pentru masă”.

S-or fi certat înainte de a veni aici? Cred că Vio n-ar fi vrut să stea la ţară, nici măcar câteva zile, fie chiar şi pentru a face cunoştinţă cu mine…Sau nu e în graţiile lui socru-său, şi atunci încearcă să aibă o atitudine cât mai neutră, ca să nu-l stârnească? Totuşi, ar putea măcar să se prefacă a se simţi bine… 

Singurii  în largul lor erau copiii. După ce îşi primiră cadourile aduse din Germania, Dragoş şi Alina se făcură nevăzuţi.

- S-or fi dus la râu, cu copiii, răspunse bătrânul la întrebarea fiicei sale. Că doar nu vrei să stea cu alde noi, pe bătătură?

Reapărură, lihniţi, la ora cinei. Înfulecară în viteză câte ceva, apoi anunţară:

- Noi plecăm la cămin, că se dă discotecă.

Şi fugiră, fără a mai aştepta încuviinţarea părinţilor. Erau deja departe când Vio îşi aminti să le strige:

- Să nu veniţi târziu! Aveţi grijă!

Să fi făcut eu aşa când eram mică…Păi, mă bătea mama!…Of, tineretul din ziua de azi!…

Seara în familie se anunţa liniştită. Ion şi Dan se aşezară pe câte un scaun în curte, plasând pe un al treilea, între ei, borcanul cu vin şi cele două pahare. Cumnatele se refugiară în dormitorul lui Nuţi, unde aveau să pălăvrăgească ore în şir despre ce se mai mânca şi ce se mai îmbrăca prin Germania. Liniştea fu, însă, efemeră.

- Îl dau naibii de meci! Aici e casa mea şi mă uit la ce vreau! vociferă bătrânul Şerbănescu.

- Ai musafiri în casă şi nu-i laşi să vadă şi ei ceva la televizor! se ridică glasul lui Dan. Fi-ţi-ar surprizele afurisite! continuă fiul, ieşind şi trândind uşa. Mai bine mă duc la Gagarin! anunţă el cu o voce suficient de puternică pentru a fi auzită în toată uliţa.

Se pare că e mai rău decât credeam! Trebuie neapărat să vorbesc serios cu el mâine!

Satul amuţise de mult, strivit parcă de bezna nopţii. Ion Şerbănescu, sătul să tot plângă pentru necazurile altora şi, fără îndoială, obosit după ce golise de unul singur borcanul de vin, fu ultimul care se retrase în camera lui. Era nemulţumit că din cauza copiilor, aflaţi încă la dans, nu putea încuia uşa de la intrare. Dan nu conta, n-avea decât să doarmă în curte daca era nebun!

Nu trebuia să mai beau a doua cafea…Dar poţi să refuzi bunăvoinţa cumnatei?

Să aprind becul să citesc? Sau mai bine să încerc totuşi să adorm?… of, ce căldură, de ce-or mai  fi făcut focul?

Era bine dacă mă uitam si eu puţin la televizor, poate mi se făcea somn…vorba aia, dacă dormeam, acuma nu mai trebuia să mă duc tocmai până-n fundul grădinii…

Ieşind din camera sa, Nuţi se întâlni nas în nas cu Vio, care, sumar îmbrăcată, ieşea de la socrul său. Surprinsă, aceasta se întoarse din drum, nu fără a-i arunca priviri ucigătoare cumnatei sale.

Săracul Dan!…De-aia nu se… Nici nu ştiu ce să fac…Eu n-am încercat în viaţa mea să-l înşel pe Hubert, nici nu-mi închipui cum ar fi posibil, iar asta, putoarea, chiar cu socru-său! Nu pot să-i spun lui Dan, nu numai că moare el, dar după aia îl omoară şi pe tata!

Mai bine plec. Mă apuc imediat să-mi fac bagajul, până dimineată ajung la Bucureşti, apoi văd eu…

Volkswagen-ul încărcat în grabă cu toate bagajele ieşi din curte, agătându-se cu retrovizorul din dreapta de stâlpul porţii. Şoferiţa, cu gâdul în altă parte, nu dădu nici o atenţie incidentului. Manevră precipitat, stânga, dreapta, iar apoi frână violent, pradă celor mai ciudate sentimente. Avea şi de ce: în lumina farurilor îi apăruse fratele ei, care, indiferent la vuietul motorului ambalat exagerat, o săruta cu foc pe Daniela, fata lui Ilie Negrilă,

Casă de nebuni! Pe cuvântul meu că asta e o casă de nebuni! Aia e cu tata, bărbatu-său se duce la vecina, şi nici măcar nu se fereşte. S-au ţicnit de tot!

- Nesimţitule, o să ajungi de râsul lumii!

- Stai, îţi explic tot, nu mai ţipa! replică Dan. Nu e ce crezi tu…

Atraşi de ţipete, pe uliţă apărură Negrilă şi Şerbănescu. Amândoi în izmene, cu căciulile pe cap si cu flanelele pe umeri, bătrânii se opriră în poartă, fără să înţeleagă. Şi alţi vecini se vedeau apărând, nedumeriţi şi ei.

Nuţi, pe jumătate ieşită din maşină, nu ştia ce să facă. Era conştientă de ridicolul situaţiei, iar în mintea ei rotiţele se învârteau cu o viteză nebună, încercând să gasească cea mai bună minciună pentru a-i face pe toţi să dispară fără să pună întrebări.

Totuşi, primul care vorbi fu Dan:

- Mă, nevastă, hai să ţi-o prezint pe sora mea. Ce să mai…

Împietrită, Nuţi se lăsă pupată de Daniela, în timp ce lumea se retrăgea, râzând.

- Dacă tu şi Hubert al tău aţi zis atunci să nu…noi nu îndrăzneam să-ţi spunem că tata s-a recăsătorit şi că mai avem doi fraţi … Dar acuşa, ce să mai facem, asta e. Dacă se supără şi nu mai vorbeşte cu noi, treaba lui. Decât să crezi tu că…

Înapoi la începutul paginii

© Mihai Athanasie Petrescu - 2002.

© 2002 Asociaţia Culturală Mileniul 3 - Roşiorii de Vede - Teleorman