Florian Troscot - Proză:

- Scene cu pensionari
- Adevărul Cileştilor
- Sondajul Înapoi la pagina personală

Bărbat între două vârste. Cu părul rărit serios, constată el însuşi zilnic în timp ce se rade, comparând imaginea din oglindă cu aceea păstrată de una din puţinele fotografii de pe vremea anilor tinereţii. Deja spicat. Mai ales pe la tâmple. S-a surprins de nenumărate ori cum admiră pe furiş freza fiului său, gata-gata să plece în armată. Acceptă situaţia ca atare, n-are încotro. Prin folia subţire a sacoşei de plastic se ghicesc câteva căpăţâni de salată şi o legătură de ceapă verde. Pătrunjel n-a mai găsit: ieşise prea târziu de la serviciu, iar grădinarii plecaseră cu ultimul tren.

Abătându-se un pic din drum să cumpere ziarul, Bărbatului îi sare ceva nou în ochi. N-a fost aici nici ieri, nici alaltăieri, sunt sigur, îşi zice.

Adăpostit de zidul înalt al blocului de lângă chioşcul de ziare, un bătrân cu o pălăriuţă hazlie de fâş pe cap, primită în mod sigur în dar de la copiii săi ori de la alte rude apropiate, se străduia de zor cu nişte pietre mari şi curate să potolească avântul nesăbuit al mânzului de vânt ce tot încerca să deschidă coperţile cărţilor pe care le aşezase pe nişte pagini de ziare îngălbenite.

Nu s-a orientat deloc rău, Bătrânul, gândeşte Bărbatul între două vârste. Este ora la care angajaţii firmelor care, de bine, de rău, îşi mai desfăşoară activitatea încă, se îndreaptă către casă. Ţi chiar dacă este răsştiut că prea mulţi bani în portofele nu au, poate din întâmplare, câţiva dintre cei care trec pe buza trotuarului îşi vor aruca ochii şi înspre zidul lângă care îşi găsise adăpost Bătrânul, gândeşte mai departe acelaşi Bărbat.

– Poftiţi, domnu’! Apropiaţi-vă, răsfoiţi-le, nu e nici un deranj ! Poate că din toate, una-două v-ar trebui ! Sunt convins că aveţi acasă bibliotecă…, nu ştiu cum să vă spun…, practic, vă trădează haina! Vă rog să remarcaţi în primul rând anul apariţiei acestor cărţi, dat mai ales cât de bine sunt legate…

Ochii Bărbatului între două vârste parcurg cu lăcomie şirul lung al cărţilor puse lângă zid, dar protejate spre perete tot cu bucăţi de hârtie de ziar. Scrisul de culoare aurie imprimat pe coperta şi pe cotorul cărţilor, de un albastru închis, îl ajută mult. Simte deodată cum sufletul îi tresaltă. Într-o derulare uluitoare a imaginilor păstrate în memorie, se vede pe sine cum stătea la masa lată a bibliotecii din liceu, cu DEX-ul deschis alături, din care îşi scotea pe paginile maculatorului ieftin cuvintele necunoscute, ori cum mai semna o altă listă, pentru alte patru-cinci cărţi împrumutate, în fişa în care cu timpul se adunaseră destule pagini.

Aici, pe trotuar, a apărut o adevărată mină de aur, îşi zice. Ce-aş mai cumpăra acest Faulkner… şi Dostoievski…, dar şi Zola… Ce fac însă, că trebuie să plătesc…

Îşi pipăie instinctiv buzunarul. Acolo pusese în urmă cu câteva ore cam o jumătate de salariu. Le făcuse planul să-i cheltuie cu familia în concediul aflat deja aproape. Dar şi concediul poate fi scurtat cu o săptămână, i se luminează un gând. Măcar astea cinci cărţi să le cumpăr. Oare, de când n-am mai cumpărat o carte, deşi aş fi vrut-o, dar uitându-mă în buzunar, a trebuit să renunţ…? Nu găseşte nicicum răspunsul la îndemână. Ţtie însă că e vorba de un şir bunicel de ani.

– Cât m-ar costa astea cinci cărţi, domnule?

Bătrânul se pomeneşte dintr-o dată pus în grea cumpănă. Nu ştie efectiv cât să ceară, cum să facă să nu-l sperie cumva pe client, primul de fapt pe toată săptămâna care este gata să se încheie.

Spune un preţ. Bărbatului între două vârste nu-i vine să-şi creadă urechilor. Bătrânul cerea ridicol de puţin, se vedea că nu intrase de multă vreme prin librăriile din centru, luminate din belşug din plafon, dar afişând preţuri de fac să îţi tremure barba.

În timp ce, ca din greşeală, îi pune Bătrânului în mână o sumă de două ori mai mare decât cea solicitată, întrebă:

– Care este totuşi motivul pentru care vă despărţi de aceste comori adunate greu, pe durata întregii vieţi, poate, domnule ?…

Bătrânul a stat câteva clipe lungi în mijlocul muţeniei care se prăbuşise peste el fără să prindă de veste. A reuşit să se elibereze în cele din urmă şi a zâmbit cu oarecare circumspecţie.

– Vreţi să aflaţi adevărul gol-goluţ?… Mă doare sufletul pentru fiecare carte de care mă despart… Ca de proprii copii care şi-au luat zborul în lumea largă să-şi caute norocul…Dar n-am încotro, pentru că din pensia mea şi-a soţiei nu reuşim s-o scoatem la capăt niciodată, domnule! D-aia…, a reuşit să îngaime Bătrânul cu un glas stins, abia stăpânindu-şi lacrimile aninate între pleoapele înroşite.

Tulburat, Bărbatul între două vârste a plecat imediat, fără măcar să mulţumească. Cu toate că a încercat, i-a fost imposibil să găsească puterea să-l privească măcar o clipă în ochi pe Bătrân.

Soţia Bărbatului între două vârste a trebuit să plece în delegaţie, la minister, dis-de-dimineaţă.

O sâcâia mulţimea de formulare pe care trebuia să le completeze la fiecare etaj ori compartiment. Când l-a terminat pe cel din urmă, a oftat din adâncul sufletului, făcând să se îndrepte spre ea un buchet bogat de priviri, cele mai multe extrem de mirate, altele doar atinse de nedumerire.

I se uscase parcă cerul gurii, iar stomacul o sâcâia cu semnale repetate. Remarcase dimineaţă un local cochet deschis de curând alături de clădirea ministerului, în vitrina căruia erau expuse şi câteva sortimente de iaurt.

– Un iaurt şi-un covrig împletit, fiţi amabilă, domnişoară!

Tânăra, mai mult decât atrăgătoare, cu părul împletit în multe codiţe, cum se puteau vedea multe şi destul de des pe ecranul televizorului, a privit-o într-un mod cel puţin straniu.

– Doamnă, dumneata… pe lume trăieşti?… Păi,… iaurt aducem zi de zi puţin, e-adevărat…, tocmai pentru că oamenii nu prea mai au bani… Ţi-l vindem dimineaţă. Iar dacă am încerca să aducem mult,… ce-am putea să facem cu ceea ce rămâne? Uitaţi-vă cât e ceasul!…

I-l arată. Cu cadran auriu, oval, pe care limba secundarului se mişcă în ritmul impus de micuţa baterie asunsă în interior.

– …Aţi vrea, poate să-l aruncăm pe apa sâmbetei sau să ni-l impute nouă acritura de patron! He-he-he, o scutură imediat, în continuarea vorbelor, un râs nefiresc, de om bătrân plin de hachiţe.

Soţia Bărbatului între două vârste îşi găseşte cu multă anevoie cuvintele. Doar privirea îi trădează uimirea ce-i cotropea fiinţa de la un capăt la celălalt.

– Da-ţi-mi, totuşi, un pachet de biscuiţi! Cu cât mai puţin zahăr, dacă se poate, …v-aş ruga!

Tânăra vânzătoare îi întinde cu mult sictir un pachet de biscuiţi apucat pur şi simplu la întâmplare din raftul cel mai apropiat.

Femeia se aşază cu multă grijă la una din cele câteva mese cu picior metalic, împrejurul cărora nu fuseseră puse niciodată scaune.

Practic, nici nu simte când alături apare ca din pământ o doamnă.

Îşi ridică ochii debordând de nedumerire Femeia. Doamna, într-o muţenie atotcuprinzătoare, scoate din buzunar o reţetă. Deloc ieftină. Avea un pardesiu vechi, cârpăcit ici-colo cu aţă asortată şi subţire la mâneci şi pe la guler cu destulă îndemânare, dând impresia că este vorba de ţesătura originală.

– Doamnă, din suflet vă rog să mă ascultaţi… Sunt pensionată pe caz de boală de-aproape cinci ani… Soţul meu, ceva mai tânăr decât mine…, a fost trecut la şomaj chiar de la începutul acestui an. Mai în glumă, mai în serios, ne-am zis că acela a fost cadoul nostru de sărbători. Dacă vă inspir suficientă încredere şi aveţi disponibilă o sumă de bani, vă implor în numele Celui de Sus să mă ajutaţi să strâng banii ce-mi sunt necesari să-l salvez pe soţul meu din ghearele acestei gripe despre care ziarele şi posturile de televiziune ne tot spun că ar fi venit din Africa! Are, în permanenţă, aşa cum indică termometrul nostru cumpărat de pe vremea tinereţii, câteva linii sub patruzeci de grade! Eu, una, continentul ăsta îl ştiam din câte am învăţat la şcoală doar unul cald, încearcă ea în final să facă un spirit de glumă. Dar ochii o trădează: îi rămân pe mai departe la fel de împovăraţi de griji şi spaime.

Soţia Bărbatului între două vârste îşi duce în mod mecanic mâna spre poşetă. Îi dă femeii din faţa sa tot ce a putut strânge din portmoneul ponosit, fără să realizeze că pentru biletul de tren, la întoarcere, îi este necesară o parte din suma pe care bătrâna Doamnă tocmai o introduce cu infinită grijă în buzunarul din dos al pardesiului…

Îşi dă seama că nu mai scrisese o pagină de un timp greu de apreciat. În tot acest interval, când gândul de a scrie încerca să-l ispitească, cineva nevăzut îi şoptea o invariabilă întrebare: “la ce bun atâta puzderie de cărţi?”. Cu o zi doar în urmă însă, a pus mâna parcă fără să-şi dea seama pe creion, după ce tocmai auzise de la verii săi povestea unui Bătrân de pe scara lor de bloc.

Cel puţin la prima vedere părea trăznit. Acela rămăsese fără nimeni pe lume. In doar câţiva ani, singurătatea îi pustiise sufletul… Se vedea din mersul său, chiar de la primii paşi pe care îi înşira pe aleea blocului, din privirea ce aducea tot timpul cu aceea a unui animal hăituit.

Iniţial, Bătrânul a solicitat să-i fie debranşată conducta de apă rece din garsonieră. A reuşit să obţină aprobarea după luni de zile de stat la cozi, ca să ia noi aprobări şi avize, dar mai ales pentru a da a nu ştiu câta oară explicaţii în legătură cu demersul său. Cum adică, fiinţă umană să nu aibă nevoie de apă… Apă rece…?, se întreba orice funcţionar căruia i se adresa el.

Pe moment, după ce a primit hârtia, Bătrânul a crezut că e ca şi cum ar fi reuşit să-şi slăbească un ştreang din jurul gâtlejului. Prin asta, n-a făcut altceva decât să se amăgească pe sine însuşi pentru un prea scurt timp. Pentru iarna ce bătea la uşă, cheltuiala cu caloriferul l-ar fi copleşit!

A luat-o din nou de la capăt, cu alte şi alte hârtii, spre care nu de puţine ori se surprindea el însuşi aruncând priviri ascuţite, pline de ură. Cu multe uşi cu greu deschise, cele mai multe dintre ele trântite ori închise. Cu aceeaşi promisiune: să aibă răbdare, că problema se va rezolva în mod cert…, că în prezent se află în atenţia cutăruia şi cutăruia…

El însă, ca să fie mai sigur, s-a chinuit câteva zile de-a rândul să taie toate conductele ce veneau către calorifere. Cu o pânză de bomfaier care i-a făcut pe nisimţite câte o rană adâncă în podul fiecărei palme. Le priveşte cu o satisfacţie nemăsurată, fără să simtă pic de durere, parcă fără să vadă sângele care se încăpăţânează să curgă fără încetare. În momentul în care termină, e cotropit de un soi neştiut de fericire şi-şi zice în sine, învârtindu-se cu nişte paşi uşori, ca de dansator, prin camera strâmtă a garsonierei: am luptat, am luptat şi… am învins.

Chiar a doua zi, din debaraua în care se strânseseră de-a lungul timpului atâtea lucruri devenite inutile într-o gospodărie, Bătrânul a ales un sac din cei aflaţi la îndemână. Nici prea nou, dar nici vechi. Ca să nu cumva să bată la ochi, îşi tot spunea sieşi când şi când.

S-a înfiinţat dis-de-dimineaţă în cartierul cu cele mai multe magazine din centru, despre care aflase că aveau cel mai mare dever. A descoperit însă în scurt timp că este mult mai bine să-şi încerce norocul aproape de ora închiderii. Atunci se puteau evita şi conflictele cu tot grupul celor vechi ce îşi vedeau ameninţat teritoriul dobândit cu atâta trudă.

Nu s-a înşelase. Se găseau acolo din belşug cartoane: de săpun, de băuturi răcoritoare, de conserve de tot felul, de alte şi alte mărfuri importate din toate colţurile lumii, iar el după numai câteva seri presărate din belşug cu altercaţii, înjurături şi ameninţări surde, a încheiat cu membrii grupului o pace trainică, convingându-i că în sacul său adună întotdeauna numai cartoane, şi nicidecum resturi de pâine ori alte alimente.

Le-a depozitat meticulos, aşa cum se ştia de copil. Pe balcon. Stivuite în colete, pe grosimi şi mărimi, având inscripţionată deasupra data cu un creion cam butucănos de tâmplar. Toamna târziu, când a văzut că tot mai des cerul se încruntă şi scoate pe margini nori negri, învolburaţi, le-a acoperit cu o folie de plastic pe toate, mustăcind a bucurie, frecându-şi de zor mâinile de satisfacţie.

– Staţi aici cuminţi,… fetele moşului, le alinta el cu o voce mai mult murmurată, trecându-şi pe rând palmele amândouă peste baloţii de cartoane legaţi strâns cu sfoară. Voi şi nimeni altele o să-mi încălziţi serile multe şi lungi de iernă!

Într-o altă zi, în Talcioc, Bătrânului i-a zâmbit norocul: a găsit să cumpere pe un preţ aproape de nimic un godin din fontă, crăpat în mai multe locuri, dar încă utilizabil. Iar din fereastra strâmtă a garsonierei a scos geamul cu grijă de sub coaja întărită de chit. Îi era teamă să nu se spargă. Asta ar fi însemnat deja să arunce pe apa sâmbetei o sumă deloc de neglijat.

Dintr-o tablă pe jumătate ruginită, găsită după multe căutări pe terenul viran din spatele blocului, a croit anevoie o gaură prin care să se strecoare burlanul afară. La flarăra jucăuşă a cartoanelor din primul pachet, Bătrânul se bucură din adâncul sufletului. Îi vine în minte neaşteptat ceva nou: de ani de zile de când tot adună cartoane de pe la rampe şi ghene de gunoi, e în stare să jure că niciodată nu i-a fost dat să găsească cel puţin o carte abandonată, oricât ar fi fost de jerpelită. Păi, dacă oamenii n-au bani să cumpere cărţi noi, cum ar putea îndrăzni să le arunce la gunoi pe cele vechi? îi susură glasul abia auzit.

Înapoi La Începutul Paginii

ADEVĂRUL CILEŞTILOR

Abia de apucaseră să picure primii stropi ai zorilor noii zile care se naştea, când în stâlpul din stânga al porţii familiei Cilea apăruse agăţat stâmb, în legătura slabă a unei sârme, steagul de la biserică, peste care suflarea vântului făcea să fâlfâie arar o bucată îngustă de pânză neagră.

Vestea a cuprins cu iuţeală tot satul. În câteva ore, spuneau abia şoptit, mai mult pe ferite vecinii, răscolind cu priviri bănuitoare împrejurimile, Marin, băiatul cel mare al familiei lui Coman Cilea, urma să fie adus acasă.

Glasul mamei sale, Maria, înţeapă tot mai des aerul mohorât al zilei şi se rostogoleşte nestingherit până dincolo de malurile Tinoasei, către Dealu Viilor.

– Cu ce ţi-am greşit noi, Doamne, de ce ne-ai răpit lumina ochilor când nici nu ne-aşteptam? Să mă fi luat mai bine pe mine, Doamne, că şi-aşa nu mai pot îndura atâta amar de suferinţă şi să-mi fi lăsat bradul de flăcău să crească, să se bucure de viaţă ? De ce, Doamneee…? De ceee … ? Cum ai putut Tu să ne pedepseşti atât de aspru, când eu ştiu că bunătatea Ta este fără de margini ? Chiar să fi uitat Tu, oare, cât mai tremura sufletu-n mine la fiecare plecare a sa, ori cât de drag mi-era să-mi plimb minute-n şir degetele prin părul lui, pe când el stătea cu ochii pe jumătate închişi, cu gândul dus departe, rezemat de marginea prispei, la soare? … Of, Doamne!

După ce una dintre cele câteva bătrâne încremenită cu mâinile în poală pe banca îngustă de lemn de la streaşină o mai frecţionează pentru a nu ştiu câta oară cu câţiva stropi de oţet pe la tâmple, la nări şi la încheieturile mâinilor bătătorite de muncă, Maria respiră de câteva ori adânc, îşi plimbă buimacă privirea pe feţele celor din jur, se ridică, înşiră câţiva paşi şovăitori spre grădiniţa plină de tufănele şi reia cu aceeaşi forţă şirul întrebărilor îndreptate către înaltul tăcut al cerului.

Pe şosea ori prin curţi, oamenii se cutremură şi-şi adaugă peste piept de trei ori la rând semnul larg al crucii.

Mătăhălos, cu cele câteva şuviţe ivite de sub marginea de vinilin a şepcii lipite de frunte, Dumitru Aldea, şeful de post, dăduse vestea cu o seară în urmă, în timp ce-şi tampona meticulos fălcile înroşite de lama de bărbierit cam veche, năpădite de valuri dese de transpiraţie. În faţa bufetului, aproape de ora închiderii, chiar primilor inşi ieşiţi în cale. Terminase de împăturit şi îşi băga cu infinită grijă în buzunarul de la piept colile de hârtie pe care îşi notase cuvânt cu cuvânt ordinele transmise de sus în legătură cu un evenimentul. Da, o recunoştea în sinea sa cu o voce pe jumătate mormăită, că era necesar să se procedeze ca atare, doar se produsese ceva practic fără precedent.

– Cam ce-ar mai putea fi făcut acum mă, Ioane şi Lisandre… Spuneţi şi voi, cine s-ar fi gândit că…! Faptul e deja consumat, trebuie s-o recunoaştem…Din străfundul sufletului însă vă vorbesc, vă rog să mă credeţi: rău îmi pare pentru ce s-a întâmplat… Dar Marinică, aşa cum ne plăcea multora să-l alintăm, trebuia s-o ştie, doar era tobă de carte… După umila mea părere, ţara asta nu va seamăna niciodată şi nici pe departe cu un fel de sat fără câini. Dacă la adăpostul întunericului nopţii încerci s-o tuleşti către imperialişti, mai ales după ce ştii bine că acolo pe unde ai lucrat, la institut…, sau la ce mama-lu’-proces-verbal o fi fost ăla…, ai avut nişte acte ori documentaţii pe mână referitoare la lucruri pe care să nu să le ştie nici vântul, nici pământul, trebuie să gândeşti de şapte ori şi numai după aia să tai o dată.

Obiceiul binecunoscut al lui Aldea nu se dezminte nici de această dată: idei lăsate de izbelişte, neduse până la capăt, proverbe presărate ici-colo în discuţie, de cele mai multe ori fără să aibă nici în clin nici în mânecă cu situaţia dată. Iată, reia el după o scurtă pauză în care se străduie să ghicească efectul spuselor sale asupra interlocutorilor, avem încă o dovadă concretă a faptului că legea are mână lungă… Lui Marinică al nostru tocmai asta i s-a întămplat: a păţit-o! Cum mă vedeţi şi cum vă văd. Da, efectiv l-au ciuruit! Dar ce v-am spus acum aş vrea să rămână între noi, că, pe urmă, ştiţi cum e: gradele superioare doar atâta aşteaptă ca să pună pe tapet chestia cu secretul de serviciu… C-a s-o spun pe şleau, n-aş vrea ca în sat să se creeze o stare de agitaţie ori mai ştiu eu ce…

Cam pe la vremea prânzului a intrat în sat camionul acoperit complet cu prelată . În faţa sa, la numai câţiva metri, cu farurile date pe faza lungă, se deplasa lent o maşină de teren de-aceaşi culoare verde-închis, tot ocolind şanţurile şi gropile croite în pietrişul mărunt al şoselei de ultima ploaie. Clopotul bisericii a început parcă să bată mai rar, dar un pic mai apăsat.

Amăndouă maşinile s-au oprit într-un nor înalt de praf în faţa primăriei. Împinse ca de nişte resorturi de oţel, la auzul zgomotului motoarelor gâfâind gata să-şi dea duhul pe panta abruptă, înmuiată bine de ploaie doar cu o zi înainte, picioarele şefului de post l-au determinat pe acesta să ajungă la momentul potrivit lângă maşina de teren şi să schiţeze un salut pe jumătate milităros adresat celor doi bărbaţi mult mai tineri, îmbrăcaţi în haine lungi de piele, ce tocmai coborau.

Un grup de oameni aflat pe partea cealaltă a şoselei a asistat într-o completă nedumerie la şuşoteala alertă purtată pe durata a maximum două minute între cei doi străini şi şeful de post şi la criza de isterie înăbuşită repede sub un braţ de cuvinte strecurate printre dinţi de străinul aflat la mijloc “gata, nu e momentul nici locul pentru o astfel de discuţie. Să mergem!”. Imediat, fără nici o altă vorbă în plus, toţi trei au urcat în maşina de teren.

– Vrem să stăm de vorbă cu cineva din familia decedatului! De preferat, cu tatăl, s-a adresat pe un ton impersonal unul dintre cei doi străini atât preotului cât şi celor mulţi adunaţi în curtea largă a Cileştilor, devenită dintr-o dată neîncăpătoare.

Cu ajutorul şefului de post şi al preotului Budeanu, străinii l-au găsit în cele din urmă pe Coman Cilea. Prăbuşit cine ştie de când pe trunchiul unei sălcii aproape putrede, lângă gardul dinspre grădină, cu un chiştoc uitat demult stins între degete.

Coman Cilea a reuşit să crape pleoapele anevoie, după ce preotul Budeanu i-a scuturat de câteva ori umărul. ÎI zărea pe toţi cei aflaţi în faţa sa ca printr-o sită pâcloasă şi nu înţelegea care este rostul lor acolo. De fapt, nu mai era în stare să înţeleagă nimic din clipa în care îi fusese adusă vestea de către fraţii Ion şi Lisandru Martac noaptea trecută. Aruncându-şi întâmplător privirea peste umăr, către şosea, vede cum câţiva soldaţi tocmai aşează un sicriu pe o masă îngustă împrumutată de prin vecini.

Ca într-un moment de revoltă al unui cal bătrân bătut nemeritat de stăpânul său poate la fel de bătrân, Coman Cilea saltă brusc mâna în care mai păstrează strâns chiştocul, iar vocea îşi croieşte drum în cele din urmă din pieptul său înaltă, ascuţită, nebănuită, ajunsă parcă lângă pragul nebuniei.

– Mi l-aţi omorât, criminalilor…! N-am să v-o iert nicicând şi pentru nimic în lume. Nişte jigodii ordinare, asta sunteţi… Pieriţi imediat din faţa mea, că altfel mă aduceţi în stare să fac ce n-am făcut în viaţa mea!…

Aruncă un scuipat bogat alături şi începe să-l frece imediat cu talpa bocancului. Nu se lasă până ce nu îl face una cu ţărâna. Braţul lui ars de soare, de sub pielea căruia se veda cum zvâcnesc neputincioase nişte vine îngroşate, îi este oprit imediat ce se ridică pentru a-l lovi pe străinul din dreapta, aflat la îndemână. Deasupra capului chiar. De nimeni altul decât de şeful de post.

– Nea Comane, ştii ce? Hai să ne vedem fiecare lungul nasului! Şi-n primul rând, să nu facem circ. Că altfel, întoarcem foaia cât ai zice peşte! Dânşii au vrut să-ţi aducă la cunoştinţă doar un singur lucru: sicriul e sigilat şi nimeni n-are voie să-l deschidă. Actele am să ţi le dau după ce-o ne-om mai linişteşti cu toţii, adaugă neaşteptat, cu o undă de ironie Aldea …Că doar nu ne-au intrat zilele-n sac!

La întreaga slujbă săvârşită în curte, cât şi în cursul celei de la biserică, sătenii s-au se păstrat într-o tăcere rece, largă, ca de piatră. Doar din când în când, câte unul îşi mai arunca ochii către Maria. Înţelegea că e normal să fi rămasă fără glas, că refuză cu încăpăţânare să accepte ideea că o asemenea nenorocire i s-a putut întâmpla familiei sale.

Se scurseseră deja trei zile de la înmormântare. Maria se ridică brusc din pat şi se îndreaptă pe bâjbâite, mai întâi către lampa cu gaz. O aprinde greu. Mâinile îi sunt de vină că nu vor să i se oprească din tremurat. Flacăra o înalţă doar până la jumătate. Vine apoi lângă marginea patului în care doarme bărbatul. Îl scutură uşor, cu gândul dus la celelalte două nopţi în care, după ce reuşea şi ea cu chiu cu vai să aţipească, se trezea în ţipetele lui, chinuit de ceva care i se arăta des de dincolo de perdeaua ploapelor umflate de-atâta plâns pe furiş, pe prispă ori pe poteca îngustă ce duce către fundul grădinii.

– Scoală-te , bărbate, trebuie să mergem undeva!

Bărbatul se ridică năuc din aşternut şi chiar se clatină la primul pas, după ce tălpile iau contact cu podeaua.

– Ce…, ce e, Marie…? Ce s-a-ntâmplat?

– Hai, lasă, mai bine îmbracă-te ! C-o să-ţi spun eu pe drum ce e…

Pe moment, a vrut să-i povestească femeii visul său, dar mai ales să-i spună despre câte au mai putut ei doi discuta, el şi Marinică, dar pe neaşteptate un nod i s-a aşezat de-a curmezişul beregăţii de-a rămas aproape fără aer. A reuşit să scape de el numai după ce a înghiţit de câteva ori apă din cana aflată la îndemână.

Avusese el de cu seară o presimţire Coman, dar acum e curios să vadă ce se zbate acolo, în adâncul sufletului ei de mamă.

Se îmbracă repede, ca pe vremea cât a făcut armata, pe durata existenţei flăcării unui băţ de chibrit. De la streaşină, femeia desprinde felinarul de vânt. Îl atinge pe Coman uşor cu degetul peste buze, în semn că nu trebuie să fie folosite cuvintele. Il face să înţeleagă din priviri că nici nu-i trece prin minte să aprindă felinarul. Bărbatul îşi aruncă pe umăr sapa şi lopata. Erau suficiente. În câteva zile doar, dacă tot n-a dat ploaie, pământul nu s-a bătătorit, să fie nevoie şi de târnăcop, îşi zice. Sculele fuseseră rezemate încă de la asfinţit lângă prispă. El le văzuse, dar pur şi simplu n-a vrut să se intereseze cum ajunseseră acolo, când locul lor era altundeva, în colţul magaziei, să poată fi găsite uşor când o treabă devine urgentă.

După ce ies amândoi pe poarta închisă uşor, cu grijă, unsă la ţâţâni cu catran de el însuşi după-amiază, prinzând momentul când Maria pleacase să cumpere o litră de zahăr, bărbatul e nevoit să schimbe locul uneltelor de pe un umăr pe celălalt. Se străduieşte să nu le ciocnească între ele. Culmea e că atunci când le-am luat de la streaşină mi s-au părut mai uşoare ca nicicând, se ceartă cu sine însuşi în gând.

Da, se pare că pentru amândoi un lucru devenise limpede: locul unde trebuia să ajungă ei neapărat în noaptea asta, nimeni nu va trebui să-l bănuiască vreodată.

Tocmai de-aceea poate, ocolesc mult şi se preling tăcuţi pe lângă garduri. Cu grijă, pipăind locul în care pun piciorul la fiecare pas, să nu cumva să-i simtă câinii lăsaţi slobozi prin curţi.

Atunci când ajung lângă mormântul proaspăt, picioarele amândorura le sunt parcă secerate.

Se străduiesc să plângă în tăcere, privind pierduţi alături, înecaţi de sughiţuri dese. Mult mai greu îi este apoi Mariei să aprindă feştila felinarului. Privind-o ca prin ceaţă, lui Coman începe să i se rostogolească ghemul gândurilor într-un ritm ameţitor. Ea a ales noaptea asta întunecată, zgâlţâită de ploaie şi de vânt, când prea puţini, împinşi de treburi ce nu suferă amânare, se mai îndură să iasă din casă. Altfel, cred că ar fi fost în stare să-mi propună să venim la cimitir încă de-alaltăieri.

– Haide, gata, destul, trebuie să ne-apucăm de treabă, zice în şoptă Coman.

Sapa şi lopata se mişcă în mâinile lor într-un ritm ameţitor. Când capacul coşciugului este lovit de fierul lopeţii, amândoi înlemnesc. Stau cu urechile la pândă câteva minute bune, după care bărbatul dă la iveală dintr-o traistă ponosită o teslă. Curăţă cu grijă pământul de pe capac şi-i cere femeii printr-un gest sec să-i fie adus mai aproape felinarul.

Capacul se lasă învins cu greu. Fuseseră folosite prea multe piroaie. Toate lungi. Chiar dacă în spinare Coman simte cămaşa udă ca-n miezul verii, reuşeşte să-l smulgă cu un icnet surd, după ce îşi adună într-un ultim efort toate puterile.

Bărbatul apropie felinarul de faţa mortului. Fără pic de zgomot, Maria se strecoară neaşteptat lângă el. Ea reuşeşte în cele din urmă să înalţe flacăra felinarului. Privesc înmărmuriţi câteva clipe, după care, aruncându-se unul în braţele celuilalt, printre şiroaiele lacrimilor de bucurie, bărbatul abia reuşeşte să articuleze:

– Marie,… ăsta nu e fiul nostru!

Chiar de a doua zi, pe feţele Mariei şi a lui Coman se puteau citi multe, dar nici măcar fărâmă din durerea din ziua înmormântării. Dumitru Aldea le-a apărut în poartă cam după o săptămână, către apusul soarelui, ca din întâmplare, când şi-a amintit că are în geanta de piele ce-i bate şoldul la fiecare pas al multelor sale drumuri şi actul de deces. La plecare, Aldea i-a făcut un semn lui Coman să se tragă mai de-o parte, dar a articulat cu o voce surdă, învolburată, să audă şi Maria.

– Nea Comane, să nu cumva să vă împingă ăl cu corniţe să faceţi vreo nefăcută! Gândiţi-vă bine,… sunteţi deja bătrâni … În plus, nu trebuie să uitaţi că-l mai aveţi şi pe Adrian în şcoală… Fără îndoială, i-aţi compromite viitorul! Ne-am înţeles…?

În loc de răspuns, Coman l-a privit într-un mod ciudat, într-o dungă, cu o uşoară undă de compătimire în colţurile umede ale ochilor, a închis poarta repede şi s-a îndepărtat în grabă fără să privească înapoi. Pentru că în sufletul său tresălta bucuria şi voia ca nimeni să nu i-o vadă.

10.

Familia Cilea a primit prima scrisoare din partea lui Marinică din Germania. Cu timbre şi ştampila poştei în regulă. Pe o singură pagină roz era aşternut un mesaj sec, bătut la o maşină de scris hârbuită. Conţinutul scrisorii vorbea despre greutăţile întâmpinate pe acele meleaguri îndepărtate, de boala de stomac mai veche, dobândită în timpul anilor de facultate, ce-l împiedică deocamdată să meargă la locul de muncă pe care l-a găsit cu destulă greutate. Numai semnătura le ridica semne de întrebare Mariei şi lui Coman. Ba li se părea a fi a lui Marinică, ba dimpotrvă. Se întrebau reciproc din priviri, ridicau pe rând din umeri, şi au convenit din priviri să aibă răbdare, să spere că mumai timpul le va rezolva şi semnul de întrebare ce le stăruia în minte.

În total, au primit trei scrisori din Germania. A doua a sosit cam la o lună de la prima, cea de-a treia aproape la împlinirea unui an de precedenta. Gândurile şi grija îi măcinau pe amândoi cu fiecare rotire a soarelui pe boltă. Pândeau răbdători şi tresăreau de fiecare dată în clipa în care pe şosea se făcea auzit fluierul ca de conductor de tren al lui Nae poştaşul. Iar posomorala li se îngroşa cu iuţeală pe chip când înţelegeau că Nae nu le aduce nimic nici în ziua respectivă.

Au avut grijă să facă toate pomenirile pentru mort, fără se zgârcească la nimic. Nici la mâncare, nici la băutură.

După o tăcere de doi ani, s-au pomenit cu o scrisoare expediată din Canada. Croită după acelaşi tipic, tot cu aceeaşi coală roz în interior, bătută parcă la aceeaşi maşină, cu o semnătură parcă şi mai mult tremurată. Băiatul lor vorbea acolo de firul său de noroc în legătură cu care are credinţa că nu se va rupe, şi că după alţi cinci ani, după ce în mod sigur o să capete cetăţenia, are de gând să vină pentru câteva luni acasă.

Iară s-a produs o ruptură de aproape trei ani. Aşteptarea lui Coman şi a Mariei ajunsese parcă la limitele insuportabilului. Şi parcă tot mai greu le era de la un an la altul pe perioada lunilor lungi de iernă, când cădeau la pat când unul când altul. Tânăra doctoră chemată să-l consulte pe bolnav ridica neputincioasă din umeri.

La sfârşitul celui de al treilea an de şedere a lui Marinică în Canada s-a prăpădit bătrânul Coman.

Mai târziu, cam la zece luni de la ultima scrisoare primită din Canada, Maria a deschis cu mâinile tremurânde o scrisoare expediată din SUA. De data asta scrisoarea era scrisă în întregime cu pixul, iar semnătura a recunoscut-o de la o poştă. Era de la Marinică, nu avea nici cea mai măruntă îndoială. Cu multe pagini, - nici n-a avut curajul să le numere măcar -, în care el povestea cât i-a fost dat să pătimească începând de la ieşirea din ţară. Dar mai ales cu vestea şi promosiunea că de Paşti, peste numai câteva săptămâni, va ajunge negreşit acasă.

Brusc, s-a desprimăvărat. Şi după ce apăruseră urzicile în fundul curţii şi chiar le-a gustat, cu foarte puţin usturoi, să nu-i facă rău, Maria a căzut din nou la pat. La capătâiul ei veneau cu rândul când rudele, când vecinii. Întindea mâna pe bâjbâite, fără să mai fie în stare să deschidă ochii de-atâta durere ce-i răscolea trupul. Apuca scrisoarea pusă pe perna de alături şi i-o întindea să o citească încă o dată celui ori celei care o veghea, uitând că acelaşi lucru l-a făcut de zeci de ori de când zăcea la pat, pentru ca acela ori aceea să afle că numai câteva săptămâni rămăseseră până când Marinică al ei o să ajungă acasă.

– Dumnezeu s-o ierte! Gata, s-a dus… Bine că a iertat-o Cel de Sus de-atâta amar de chin ce a putut să cadă pe sufletul ei, a zis vecina Saveta după ce i-a coborât Mariei pleoapele şi a aşezat într-un pahar înalt, pe masa de la fereastră, lumânarea abia aprinsă.

A fost soare şi timp frumos până când s-a încheiat slujba din biserică. Imediat după ce a fost aşezat coşciugul în căruţă, un pâlc de nori a udat faţa Mariei cu o puzderie de stropi mărunţi şi reci.

– Îi pare rău că pleacă Dincolo Mariei, zice o bătrână din marginea grupului de femei de lângă uşa bisericii, stergându-şi pe furiş lacrimile cu colţul basmalei negre.

11.

Lui Marinică a încercat să-i dea vestea Tudor Bratu, după ce s-au pomenit din întâmplare alături pe aceeaşi bancă, în trenul personal, în Gara de Nord. Bucuria revederii era nemăsurată, dar lui Tudor un anume gând îi da ocol şi îl sâcâia precum o viespe întărâtată.

– Ce ştii de-ai mei, nea Tudore? Sunt sănătoşi… mai ies la câmp, aşa cum îi ştiam eu în urmă cu aproape nouă ani ? Pe frate-meu, Adrian, nu l-am putut găsi acasă. Am înţeles din ziarele cupărate de la aeroport că este plecat pentru o săptămână la Paris, la un colocviu.

Vorbeşte neschimbat Marinică, de parcă nici n-ar fi fost nicicând plecat pe-acolo, gândeşte Tudor.

Imediat ce a simţit cum dă din colţ în colţ, Marinică l-a ghicit.

– Marinică,… nu ştiu cum să-ţi spun. Ştii şi tu,… bătrânii… în general… se îmbolnăvesc des. Ba aia, ba ailaltă… aşa cum se întâmplă cănd nu mai vrea să-i ţină lutul din care sunt.. adică … suntem până la urmă croiţi cu toţii. Iar medicamentele pe la noi sunt puţine…, dar mai ales scumpe!

– Nea Tudore, spune-mi adevărul, oricare ar fi el!

N-a avut cum s-o facă. Fusese luat prin surprindere şi nu şi-a putut găsi cuvintele la îndemână. A răscolit câteva minute bune prin buzunarele largi până ce a reuşit să dea la iveală batista, pe care, după ce se ştergea, o tot răsucea fără odihnă în mâini şi o privea ca pe un lucru ciudat, lipsit de noimă. Lacrimile prelinse pe obraji cădeau în voie pe ţesătura de doc a pantalonilor de salopetă , desenând tot soiul de hărţi ciudate, iar el se uita din ce în ce mai înspăimântat când către ele, când către cei care intrau în compartiment să se intereseze dacă mai sunt locuri libere. Ai ajuns să pişi ochii precum muierile, ori ca ăia de stau o noapte întreagă în cârciumă şi uită că trebuie să mai plece şi acasă, se ceartă pe sine cu asprime Tudor.

Mai bine de două ore s-a străduit să ocolească privirea posomorâtă a lui Marinică. Până ce au coborât din tren. Dar acolo, pe peronul strâmt şi plin de noroi, Tudor a reuşit să elibereze întregul potop de cuvinte. Pentru că n-a vrut ca Marinică să afle adevărul de la altcineva.

Înapoi La Începutul Paginii

SONDAJUL

Trecuseră ani buni de când apusese atât de agitata modă a minijupei, a pantalonilor evazaţi, a pletelor şi a perciunilor lungi în ţinut. Pe nesimţite, oarecum inexplicabil, se instalase o alta nouă: cea a sondajelor de opinie. Omului de pe stradă îi era gâdilat rapid orgoliul, se umfla în pene cel puţin pe dinăuntru, în secret, simţind că i se conferă şansa de a fi plasat într-un eşantion reprezentativ, iar prin câtimea răspunsurilor sale, cel puţin bănuia că ar putea să schimbe peste noapte configuraţia întregului eşichier politic, ori, de ce nu, chiar să influenţeze opţiunile întregului popor.

Subiecte şi teme dintre cele mai diverse: partidul, formaţiunea politică, alianţa, candidatul cu cele mai mari şanse la viitoarele alegeri, instituţia în care omul simplu de pe stradă poate avea încredere… La un moment dat, s-a ajuns chiar şi la problema poluării, a subţierii în ritm alarmant a stratului de ozon, ori la aceea a câinilor vagabonzi, animale reprezentând un veritabil pericol pentru sănătatea membrilor comunităţii.

Tânărului Reporter al postului local de radio ce urma a fi inaugurat oficial în prima zi a noului mileniu i-a venit ideea. În numai două minute a obţinut acordul Bosului. Da, un post nou de radio care-şi doreşte în mod firesc să îşi câştige audienţa are nevoie de ceva deosebit, de un lucru şocant, a trebuit s-o recunoască într-un mod cu totul neaşteptat însuşi Bosul de dinapoia opulentului său birou din lemn sculptat.

Investiţia a fost reprezentată de un reportofon performant, un microfon ultrasensibil şi câteva casete.

Reporterul a repetat toată după-amiaza, alternativ, în faţa celor două oglinzi din sărăcăcioasa şi igrasioasa-i garsonieră. Prima grijă ar trebui să fie aflarea profesiei celui intervievat, şi-a zis. După care, întrebarea să cadă brusc, şi-a continuat tânărul gândul, precum barda Călăului pe gâtul Condamnatului la moarte , care mai este încă o dată ascuţită cu meticulozitate în zori. Sigur, dacă se va impune cumva, voi fi gata să dau asigurarea că sondajul este un lucru cât se poate de serios, îşi deapănă cu răbdare ghemul gândurilor tânărul Reporter.

Când prima casetă s-a umplut cu probe până la refuz, iar printre acestea nu se mai strecura nici cea mai măruntă greşeală de pronunţie ori ezitare, tânărul s-a aruncat plin de speranţă în furnicarul bulevardului. Microfonul şi-l pasa dintr-o mână în cealată cu o îndemânare demnă de invidiat chiar şi pentru un prestidigitator.

O geantă-diplomat din piele fină, o pereche de ochelari fumurii cu ramă de aur, un costum bleumarin ireproşabil, ca turnat şi o pereche de pantofi negri, cu lustrul unei oglinzi dotată cu un grad de fidelitate sută la sută. Toate oprite brusc dintr-un mers elastic, impetuos, aproape grăbit.

– Domnule, fiţi amabil…! Numai două minute am să îndrăznesc să rup din timpul Dv. Sunt reporter la postul local de radio care va începe să emită chiar din prima zi a noului mileniu. Spuneţi-mi, vă rog, care este ocupaţia Dv.?

Mimica elegantului bărbat suferă instantaneu câteva rapide şi succesive transformări. Motiv pentru care tot încearcă să-şi mute greutatea corpului de pe un picior pe altul cu oarecare eleganţă, lasând în acelaşi timp să-i urce pe buzele frumos arcuite un surâs subţire, binevoitor, dar în mod vădit ironic.

– Sunt de-a dreptul şocat, tinere! ţin să-ţi precizez (doar pentru simplul motiv că a venit vorba): poza mea apare în ziare destul de des. Nu ţi-o ascund nicicum. De cele mai multe ori, chiar pe prima pagină. Ca să nu mai aduc în discuţie emisiunile televizate, în care, ca un făcut, imaginea îmi este efectiv împinsă în prim-plan, de-au ajuns să mă arate cu degetul şi copiii de la grădiniţă. Mai simplu spus, eu sunt Bancherul. Vezi clădirea aceea înaltă din spatele tău, îmbrăcată de sus şi până jos numai în sticlă ? E-a mea, şi-acolo se află toţi banii mei, dar şi acţiunile şi ipotecile care au darul să mă pună la adăpost de năravul rău-platnicilor, a celor care, atunci când le dai o sumă împrumut nu ştiu cum să facă să-mi mulţumească, iar când ratele ajung la scadenţă încep să dea din colţ în colţ şi inventează o sumedenie de scuze şi minciuni. Sunt nevoit acum să ţi-o spun: am trăit cu impresia că şi cei aparţinând generaţiei tale mai încearcă cel puţin din când în când să răsfoiască un ziar, să citească o carte ori să vizioneze măcar cele mai importante ştiri ale zilei transmise de posturile de televiziune. Spune, …totuşi, care e problema?

Tânărului Reporter i s-a urcat instantaneu sângele în obraji. De-ar fi fost posibil să se privescă în acele clipe într-o oglindă, ar fi constatat că arată precum unul pălmuit nemeritat şi abandonat în mijlocul străzii. În mod surprinzător pentru vârsta lui, şi-a găsit destul de repede cumpătul.

– Îmi cer o mie de scuze şi promit că pe viitor aşa ceva nu se va mai întâmpla. Domnule Bancher, pentru postul nostru de radio despre care v-am vorbit, mi-am propus şi-am obţinut deja aprobările de rigoare să realizez un fel de sondaj de opinie care va fi difuzat chiar în ziua lansării sale. Dacă sunteţi de acord şi când consideraţi că putem să înregistrăm, am să vă fac un mic semn şi-am să repet întrebarea referitoare la ocupaţia Dv., după care ar trebui să răspundeţi la o singură întrebare, care sună astfel: “Ce-aţi face dacă cineva, (şi-şi însoţeşte vorbele cu un gest scurt al degetului arătător îndreptat către cer), v-ar spune că ziua de mâine ar fi de fapt pentru Dv şi ultima?”

Gândurile şi întreaga fiinţă a Bancherului s-au revoltat cu violenţă în tot acel răstimp în care ecoul întrebării încearcă să se stingă în aerul încins al amiezei.

- Interesantă,… foarte… ipoteza, trebuie s-o recunosc! Într-un atare caz, tinere, aş fi mai mult decât revoltat. O spun deschis, fără manajamente. Ca oricare, am mai şi greşit de-a lungul vieţii, însă nu trebuie să se uite nicicum că am donat sume substanţiale pentru finalizarea lucrărilor abandonate la un moment dat de la clădirea Catedralei din oraş. Afacerile mi-au mers parcă din an în an mai bine, dar ultimii patru au reprezentat pentru mine adevărate recorduri. Totuşi, dacă ziua de mâine ar fi pentru mine ultima, singurul lucru pe care l-aş face ar fi să-mi scot din seiful meu special ultima variantă a testamentului. L-aş modifica de aşa natură încât Amanta mea de suflet să poată avea traiul asigurat până la adânci bătrâneţe, ca răsplată a tot ce-a fost în stare să facă pentru mine. Membrilor familiei mele le-aş lăsa un mesaj sec probabil, cu urarea să se bată pe avere ani în şir, “ajutaţi” de mulţi dar şi foarte scumpi avocaţi. Toate astea pentru simplul motiv că nu m-au meritat de fapt niciodată.

Autorul mi-a aruncat aseară cu nemăsurată lehamite manuscrisul pe faţa de masă pătată din belşul cu scrum de ţigară. În barul de pe peronul gării. Text aşternut meticulos cu creionul pe o hârtie ca de maculator. Fără să ne fi cunoascut anterior, după ce am constatat să ne aflăm aşezaţi la aceeaşi masă şi am ciocnit o sticlă ieftină de bere. N-a fost în stare să-mi precizeze dacă urmează să plece cu un tren de noapte, ori, dimpotrivă, aşteaptă un tren întârziat care să-i aducă pe cineva drag. Către finalul întâlnirii, nu a uitat să tragă concluzia că în acel manuscris îşi pusese multă speranţă, dar imaginaţia, aproape fără ştirea lui, i-a mai jucat încă o festă. Înainte de a dispărea către capătul întunecat al peronului, în timp ce ne strângeam uşor mâinile, a ţinut să mă asigure că lui niciodată nu i-a plăcut ideea ca cineva să ajungă să-i plângă unui altuia de milă.

Tocmai din acest motiv, în cele ce urmează vor fi redate numai răspunsurile înregistrate de tânărul Reporter pe casetă, înainte de prelucrarea lor în studiou pentru proiectata emisiune.

– Sunt Dama de Consumaţie, după părerea unora. După a multora din oraş însă, Târfa-Dansatoarea mi-ar fi numele. Păi, ştiind cam cât durează obţinerea unor hârtii de la Autorităţi, chiar din zorii zilei mi-aş trezi din somn cei patru copii şi i-aş duce la orfelinat. Nu le-aş spune că n-or să mă mai vadă niciodată. Aş încerca să-i fac să înţeleagă că trebuie să plec pentru un timp undeva, departe, şi ca fiecăruia să nu îi piară din minte sfatul pe care li l-am dat aproape zilnic: să se ajute unul pe altul totdeauna, ajungând până acolo încât chiar şi un singur dumicat de pâine să îl împartă între ei. Iar dacă mi-ar mai rămâne ceva timp până la apusul soarelui, aş căuta Bărbatul cu care să încerc să trăiesc măcar o singură oră de iubire adevărată, care să înţeleagă că am fost nevoită să comit nişte greşeli. Acel visat Bărbat ar mai trebui să afle că nu-mi pare rău deloc pentru greşelile făcute. Pentru că, după ce Tatăl copiilor mei ne-a părăsit pentru o altă femeie mai tânără, foarte frumosă, Mezinul a fost găsit grav bolnav şi avea unele şanse dacă ar fi fost operat în străinătate. Disperată şi sfătuită de prieteni, am început să bat la uşile oamenilor plini de bani. Niciunul nu s-a îndurat să dea un sfanţ. În cele din urmă, am decis să mă angajez ca Dansatoare la cel mai luxos restaurant de pe bulevard. Dansam seară de seară mascată, pe podiumul măturat cu cât mai puţină lumină, cum am stabilit încă de la început cu şeful localului. Aproape toţi bărbaţii ce intrau în local îmi dădeau bani. După ce reuşeau să-şi învingă frica, mulţi îmi propuneau să rămânem o oră-două după terminarea programului într-o cameră lipită de bucătăria restaurantului. Am reuşit să adun banii pentru operaţia Mezinului doar în câteva luni… Am renunţat la acestă ingrată “profesie” definitiv, iar astăzi mi s-a confirmat că operaţia copilului a fost reuşită. Cea mai mare parte a sumei necesare pentru operaţie am obţinut-o de la Bancher, primul dintre cei cărora m-am adresat cu rugămintea să mă ajute cu bani, înainte de a mă angaja ca Dansatoare.

– Sunt Judecătorul… Dacă realmente m-aş găsi într-o atare situaţie, fără discuţie că aş expedia câte un bilet fiecăruia dintre condamnaţii mei, în legătură cu care, după ce am dat sentinţa, am ajuns la concluzia că, într-un fel, am greşit. Cu toate că textul de lege pe care l-am aplicat era rece, impersonal, prevăzând un minim şi-un maxim al pedepsei, ar fi trebuit să fac un pic altcumva atunci… Dar n-am ştiut ce şi mai ales cum să fac. Acum, efectiv îmi pare rău.

– Da, desigur… Nu trebuie să vă faceţi nici cea mai măruntă grijă, pentru că, pentru mine, - iertaţi-mi repetiţia - , microfonul a devenit efectiv un fel de a doua natură. Sunt deci Liderul de Partid. Singura mea grijă într-o astfel de situaţie ar fi să asigur alegerea drept succesor în funcţia pe care o deţin încă de la înfiinţarea partidului meu a celui care ar dovedi că ştie să-mi protejeze familia şi averea dobândită cu atâta trudă. Nu sunt deloc sigur pe moment dacă aş găsi bruma de curaj ca să mă adresez în vreun fel alegătorilor mei fideli, să-mi cer scuze pentru multe dintre neîmplinirile mele din perioada mandatelor pentru care am fost ales.

– Scriitorul sunt. M-aţi pus efectiv în încurcătură. Înainte de toate, aş încerca să-mi fac un pic de ordine în notele de lectură. În legătură cu ele, întreaga familie m-a acuzat ani în şir că le ţin împrăştiate prin toată casa, lucru pe care nici măcar o singură dată n-am avut tăria să-l recunosc. În mod sigur, pentru a nu da posibilitatea “criticilor mei” să-mi radiografieze cărţile pe care am reuşit să le public până acum, dar să mă şi pună ulterior într-o lumină mult mai defavorabilă decât cea pe care aş merita-o, aş pune pe foc toate scrierile mele neterminate. Iar în fila de jurnal a respectivei zile n-aş scrie nici măcar o singură literă, cu toate că vreodată poate, mult mai târziu, cineva o să remarce că n-a existat o asemenea excepţie. Dacă mi-ar mai rămâne totuşi câteva ore după toate acestea, în mod sigur m-aş plimba măcar o oră prin cea mai apropiată pădure, să încerc să compensez măcar a nu-ştiu-câta parte din timpul pe care l-am petrecut ani de-a rândul la masa de scris. Zile, dar mai ales nopţi.

– Umilul slujbaş al lui Dumnezeu sunt, fiule, aşa cum mă arată şi sutana. Sunt convins că voia Domnului n-o ştie şi n-o poate afla nimeni niciodată. De-ar fi aşa cum spui dumneata, întreaga zi aş ţine larg deschise uşile Sfintei Biserici şi m-aş adânci în rugăciune. Orice semen ar fi binevenit şi l-aş îndemna să mi se alăture. Mai presus de toate însă, m-aş căi adânc pentru toate câte am putut greşi faţă de Cel Veşnic şi Atotputernic şi faţă de semenii mei. Cu fapta, cu vorba ori cu gândul.

– Ce să afli de la mine, un amărât de ţăran bătrân, domnule? {tiu şi eu ce să zic? Aveam de gând să vin din nou la oraş, să încerc să mai vând câteva sticle de lapte şi o pasăre-două, să-i cumpăr muierii mele medicamente, că e bolnavă. Nu, n-aş speria-o cu vestea asta. Dar sunt sigur că m-aş trezi la aceeaşi oră, fără să fie nevoie de ceas, ca-ntotdeauna, dis-de-dimineaţă, să potolesc vitele şi orătăniile, după care aş arunca plugul în căruţă, spunându-i muierii că buruienile din lotul în care am pus anul ăsta porumb au crescut parcă prea repede. Mi-aş dori ca hârca să vină peste mine după ce termin prăşitul, ori măcar ceva mai târziiu, chiar dacă m-ar găsi încă nespălat pe mâini, înainte de a mă aşeza la masă. {i poate că totuşi, bunul Dumnezeu va hotărî altcumva, îşi va întoarce mila şi mă va îngădui până către toamnă, când se cam termină treburile câmpului.

Sosise şi ziua mult visată: lansarea în eter a primei emisiuni a postului de radio. Beculeţe, reflectoare, microfoane, cabluri, aparatură electronică plină de cadrane şi leduri. La intrarea în camera de emisie tronează autoritare două cuvinte inscripţionate pe o sticlă roşie, de sub care un bec stă mai mult aprins: ON AIR. Prin întreaga redacţie circulă şi într-un sens şi-n celălalt un val foarte înalt de emoţii. Dintre toţi însă, tânărul Reporter parcă nu poate să-şi găsească locul. {i-a luat inima-n dinţi şi hârtiile cu răspunsurile celor intervievaţi sub braţ şi a intrat tiptil în somptuosul birou, simţind cum inima e gata să-i sară din piept.

Marele Bos, altădată deloc zgârcit la vorbă, se uită către tânăr într-un mod cel puţin ciudat, ca şi cum acela ar fi de sticlă. Nu catadicseşte să scoată măcar un singur sunet. Smulge într-un târziu stiloul de aur din suport şi mâzgăleşte pe prima pagină a materialului “Sondajul” adus de tânărul Reporter un singur cuvânt. Cu majuscule şi subliniat cu două linii strâmbe, şovăitoare: E X C L U S !

Înapoi La Începutul Paginii