Prezentare || Manifest || Membri || Texte Literare || Arte Vizuale || Proiecte || Eveniment || Concurs || Legături || Contact

Texte Literare - Poezie

Alexandru Cutieru - Poeme:      ARS POETICA      ORFICĂ      SENSUL APREHENDĂRII      OTRĂVURI ŞI SUPLICII      11 catrene – elegii            AUTOEXIL      ÎNCERCARE DE AUTOPORTRET      COGITO OCULIS      DINTR-O COCHILIE      PSEUDOMORFOZĂ      MEMENTO      CONFESIUNILE UNUI POET (ANONIM)      POVESTEA LUI DON QUIJOTE      DECOLORARE   Înapoi la pagina personală     POEME:     ARS POETICA   Aş vrea să cer un alt suflet                                    acolo unde se termină al meu… Dar înfloreşte piatra dacă n-o chinuie vîntul? Mai are rost speranţa care mi-a spus “adio”?   …dacă scriu versuri, nu spun că mă doare fiinţa lor rătăcită prin simţuri…   Înaopoi La Începutul Paginii       ORFICĂ   Te simţi trădat de clipa care trece – Orbecăind în noapte neinspirat aştepţi un nu ştiu ce pe nu ştii cine nimeni… Lumină nu-i! A nu privi e-o rană – Ascunsă-n miez de noapte Euridice moare Şi cântul tace-i piatră…   Înaopoi La Începutul Paginii       SENSUL APREHENDĂRII   Să fiu mai mult ca oricând, Nu voi spune nimic – Martor exclus al firii, Ce spectru! Şi legea focului e numai cenuşa de care, desigur, eu nu mă tem – nebuna de care mă apăr, dându-i ocol,                                                    e uşa când vâslesc prin durerile mele Jocul acesta de-a irealul ar fi extrem – tern; Fără luptă continuă timp să cern…   Înaopoi La Începutul Paginii       OTRĂVURI ŞI SUPLICII   1) Să mori în plin destin     de uimire     Sau ca izvorul     marea fiind departe     Să te iveşti şi să rămâi     Aproape, însetare…     Dar nu să trăieşti însingurat     Şi degeaba, orbit în deznădejde…   2) Sunt tot mai singur     ridicat de nesomn     ca o pată de aer     Şi cât aş putea să plutesc     risipit înspre moarte     cînd voi cere să fiu ca tine     Seninătate…   3) Te-a părăsit nevoia de real      Şi zilele ce trec     te dau afară –     E nefiresc şi groaznic,     e mortal     Să chemi de unde nu-i     fiinţa ta –     Să fii atât de sigur     Şi să nu-i simţi povara…   Înaopoi La Începutul Paginii              11 catrene – elegii   1) S-ar putea ca mâine pe-un alt drum     Să mă găsesc pe mine neaflatul;     Cu zilele şi anii care vin     Să fiu avar şi lumii să-i par altul…   2) Timp răvăşit. Stindard al laşităţii!     Prin ani, orbirea e un scut fragil –     Şi repede, o altă faţă a morţii,     Visele pier şi nu mai eşti copil…   3) Fără să doară şi fără să-ţi pese     Zilele trec, muribunde mirese –     Amintirile crâncen sângerează şi-n somn     moartea se plimbă hulpavă în faeton…   4) Şi-ncep să fie fără să te mintă     Iluziile porturi spre adânc –     Lumina lor ciudată multă, multă     Pentru o lume născocită-n cânt…   5) Pe vremea când ştiai să mori     Erai doar un umil actor –     Acum, când nu ştii să trăieşti,     Gândeşti întruna, te-ndoieşti…   6) Singurătatea e un abis –     Şi din viaţă abstras, pari încă un ins     Curios şi locvace, temerar şi proscris     Dintr-o stirpe izgonită din alt paradis…   7) Minune nu poate să fie!     Nemiloasă fiară, viaţa ta –     Un ocean brăzdat de poiesie,     Care când te doare, nu-l poţi bea…   8) Pribeag să alergi, să te-opreşti, să te-ntorci     Acasă, oriunde, spre altcineva –     Zăpada să-ţi cadă frumoasă pe umeri,     Să fie povară întoarcerea ta…    9) Numai toamna lumea-i întreagă,     Şi simţi că faci parte din ea       Prin durere, prin plecare       Undeva, împreună, spre moarte…   10) Te-ntorci la tine prin ani ca printre frunze,       Ca primăvara iarba într-un deşert uitat –       Şi-n spate duci povara iluziilor sure,       Clepsidra răsturnată, puţinul greu aflat…     11) Ai obosit dar mergi mai departe;       Iar drumul este legea ta –       N-ai nici o şansă: a sta sau a te-ntoarce;       Căci tot ce poate fi: e-n faţa ta, e-n mersul tău, e-n moarte…   Înaopoi La Începutul Paginii                            AUTOEXIL   1) Nu sunt nimic din ce-i al meu –     Pe dinăuntru, o făptură se vrea tiran     cu iz de zeu     Împărtăşesc oricui misterul: pericolul nemărginirii     Stând agăţat la marginile firii     cu-această gloată de-nţelesuri…     Iubesc ideile, dar sensul lor e o mare                                             fără ţărmuri    Visând să trec, senin, pustiul     acestui mizerabil Este…   2) Tot ce-mi spune fiinţa mă doare –     Şi nu vreau să te iubesc, acum, trupul meu     Când în tine se pregăteşte să apună soarele –     Îi simt răceala umblându-mi prin carne,     Şi mă sufoc, înfometată speranţă,     deşi ochii mei m-au purtat peste tot…     Nu mi se mai întâmplă nimic –     Îi absurd, continui să exist,     ca tine viaţă prăfuită     Scarabeu al neliniştii…   3) În liniştea verde a câmpiei,     Ce-nseamnă neliniştea mea?   Înaopoi La Începutul Paginii       ÎNCERCARE DE AUTOPORTRET   E-o toamnă tragică – Timpul mă divide pentru prima oară rece şi gol în cel care-am fost şi-n cel care sunt… Sunt geamăn cu frunzele îngălbenite ale gutuiului din faţa casei Şi moartea a început să bată ritmic o dată cu inima – Am patruzeci de ani şi-mi lipseşte curajul de a-mi întinde atent peste lume aripile – Mă mir că mai sunt… Şi-mi aburesc încet în minte lotuşi fierbinţi fără cuvinte Şi vise regândite în extaz – Desfid acestă toamnă şi cruda, galbena soartă de-a fi pământ bogat şi trist…   Înaopoi La Începutul Paginii       COGITO OCULIS   Nu vom putea ajunge prea departe Cu ochii aceştia injectaţi de moarte Grabnica trudă a clipelor noastre Miroase a blazare, păcat neîmpăcat Şi-a veştejire până peste poate… Şi viaţa ne e redată învinşi Pariu la o ruletă universală Ce-nvie morţi şi sare timp Într-o nepăsare spectrală… Şi tu care speri la atâtea, Şi tu care disperi din orice, Grăbiti-vă unirea, Năşteţi-vă puteri, Ca lacrimile voastre împreună Să adeverească lumea…   Înaopoi La Începutul Paginii       DINTR-O COCHILIE   Nu m-am născut înţelept – Altfel, nu mai sugeam laptele acela inert Cu care mama îmi ţinea anii Nu-mi spusese nimic Când timpul se scursese în toate părţile Şi eu, salcâm norocos, puteam să am Propria-mi umbră – ba mai mult, Mă încăpăţânasem să exist Mult prea departe şi foarte sus, Acolo unde sufetul, Ca un steag albastru de vânt, Flutură-ntr-una un alt început…   Înaopoi La Începutul Paginii       PSEUDOMORFOZĂ   Mi se prefac abisele-n oglinzi Stând aplecat pe marginea iubirii, Precum Narcis întârziat în adorare. Iluziile (monştri discreţi) deschid Spre zări aceeaşi mare întrebătoare şi eu, Singuratic aed, împovărat de ele, Mai statornic le-aprind a împrimăvărare… Iarba, rămasă demult Parte tremurătoare în vis, Acoperă cămpiile interioare Al căror belşug mă va copleşi, Fără să ştiu, cu harul inocenţei…   Înaopoi La Începutul Paginii       MEMENTO   Anul începe cu ziua ta – Numele şi vârsta-ţi sunt deja ruginii În iarna taciturnelor ispite… E-o zi precum nenumărate sunt firele prelinse din clepsidră Şi tu vei pătimi în fiecare                           urcând Golgota acestui suflet aparent bizar… Prea multe nopţi şi prea puţine zile                                           vor trece Şi vei şti că până la urmă Din ce va fi a mai rămas puţin. Fiinţa-ţi va fi iarăşi praf de stele…   Înaopoi La Începutul Paginii          CONFESIUNILE UNUI POET (ANONIM)   Poţi face artă să nu te uite nimeni retras într-un coteţ alături cu găina – Ca şi Dinescu, poţi inventa maşina                                 de prăsit nervi; Poţi, de pildă, să-ţi croieşti nişte gânduri după moda ’90, petrecându-ţi viaţa într-o celebritate continuă; să urmăreşti Ştirile de ultimă oră; terorismul din 11 septembrie Şi reluatul război din Orient, găsind că-i de                                                                vină numai pofta de viaţă şi gratuitatea de a                                         spune poveşti; Să priveşti cu dezinvoltură contactele E – V, etichetându-le ca pe simple convenţii… În sfârşit, cine trece pe străzile acestui început de mileniu                                      e fericit mai ales dacă e poet şi are curajul să scrie ceea ce alţii doar visează…   Înaopoi La Începutul Paginii       POVESTEA LUI DON QUIJOTE   Don Quijote n-a murit niciodată! Trăieşte în foarte mulţi dintre noi Şi îl vedem câteodată În nebuni, fericiţi şi eroi.   A murit azi cineva dintre ei Şi poate tot azi cineva i-a luat locul Ispita de-a fi fără vină într-o zi îi mână prea departe cu totul.   Don Quijote trăieşte! Nu şi morile lui Iar Dulcineea-i demult demodată – Nu se mai ascunde, nu mai e căutată e ca o Evă a nimănui.   Altul e poate şi don Quijote Altul e poate şi Sancho Panza Pe fiecare i-a schimbat viaţa Însă rămân şi-i simţim lângă noi.   N-am ştiut până azi că trăieşte! O întâmplare ciudată m-a făcut să-l zăresc Printre amintiri de oameni şi fapte de-a căror imagine şi azi mă lovesc.   Don Quijote n-a murit niciodată! Trăieşte în foarte mulţi dintre noi Şi dacă-l vedeţi vreodată pe stradă lăsaţi-l să treacă şi uitaţi-vă-n voi.   Înaopoi La Începutul Paginii       DECOLORARE   În acest început de mileniu clipele decolorate în roz ne par la fel de proaspete precum legumele mângâiate de roua cerească… Să te uiţi înapoi e o impietate! Şi totuşi, nu poţi să tragi cu ochiul la anii când unora li se păreau la fel clipele roz-purpurii ambalate în lozinci şi urale… Ce repede se uită nuanţele şi cât de greu se disting! Am trăit fără tragere de inimă, Miliarde de clipe, jumătate de secol, hipnotizaţi de-o putere malefică. Suntem, puţini, copiii ei nelegitimi – cu capete turtite şi metehne de nelecuit – Precum Miki-Mouse, pe nebănuite reapare, Insidios, la fel de roz şi atroce… Suntem, se vede, victimele aceluiaşi călău, El însuşi victimă a unui martiriu fără rost – Şi totuşi, aproape e  Adevărul de cei chinuiţi de el. Salvarea celor mulţi cu ei începe.   Înaopoi La Începutul Paginii || Înapoi la pagina personală   © Alexandru Cutieru - 2002.

                    Texte Literare - Poezie  -  Alexandru Cutieru - Poeme